Silitorului îi pizmuiesc silința:
ziua îi curge galben-auriu și monoton,
tot galben-auriu și monoton în urmă,
adânc, în marea-ntunecată –
și-nflorește-n preajmă, lângă pat,
uitarea cea liberatoare.
Sensul versurilor
Piesa explorează invidia față de efortul constant al unei persoane, subliniind monotonia și uitarea ca o consecință a dedicării neîntrerupte. Sugerează o pierdere a individualității în favoarea unei rutine riguroase.