Munte, munte, brad umbros,
Mai apleacă-ți vârful-n jos
Să mă sui să cânt cu dor
Pentru al meu bădișor,
Pentru satul meu cu flori
Și pentru-a mele surori.
Cucule, pasăre blândă,
Du-te la munte și cântă,
Pe cine-i avea mânie
Cântă-i cum mi-ai cântat mie,
Cântă-i pe frunza de fag
Să plece de un’ i-e drag.
C-așa am plecat și eu
Și mi-am lăsat neamul meu,
Mi-am lăsat părinții buni
Și grădina cu aluni,
Și-am luat cântecele mele
Să colind țara cu ele,
Lumea dragă să le-asculte,
Pe mine să nu mă uite.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul de casă și de cei dragi, odată cu plecarea interpretului pentru a-și împărtăși cântecele cu lumea. Natura este un martor și un confident al sentimentelor sale, iar cântecul devine o formă de legătură cu trecutul și cu identitatea sa.