Pe sub salcâmi scăldați de gerul iernii moarte,
Gonită-n roata vieții de-un martie vântos,
Răsare caldă luna, dar e așa departe
De strada prea murdară și de noroiul gros.
Cu raze dulci și blânde atinge astrul nopții
Chiar și răcoarea morții din vechiul cimitir,
Iar crucile dorm triste, pleșuve-n calea sorții,
Cuprinse de-al uitării neîndoielnic fir.
Pe lângă stâlpul vechi al porții putrezite,
Răzbate un copil în cimitirul rece,
Vârtos mai e noroiul potecii adormite,
Dar caldă este urma ce printre cruci îi trece.
Cămașa-i ruptă-n poale și agățată-n spate,
Și-i suflă prin ea vântul tăios de primăvară,
Picioarele-i sunt reci, și goale, descălțate,
Căci vechii săi bocanci i-a rupt de astă vară.
Doar ochii vii și negri îi mai răspund chemării
Pe care-o viață tristă i-o adresează poate.
Îngenunchind cu grijă, nedând nicicând uitării
Mormântu-acela-n care-i stau gândurile toate.
Se-așază lângă-o cruce ce-a fost de fag odată,
Și-aprinde-o lumânare, și crucea-n brațe-o strânge,
Pe când din ceruri luna îl luminează toată,
Iar el cuprins de vise, îndurerat se plânge:
„E martie măicuță, și iar e primăvară,
E ziua ta pe care n-o voi uita nicicând,
Ți-aprind o lumânare, privește-mă dar iară!
Căci am cerșit-o-n piață plângând și iar plângând.
Nu ți-am adus cadou nici cel puțin o floare,
Cum ți-am adus în anul trecut de ziua ta,
Dar să mă ierți măicuță, căci n-am mai fost în stare
Nici chiar să-ntind o mână cerșind spre-a mi se da.
M-am tot rotit în jurul a zeci de florărese
Sperând că poate-o floare vreuna îmi va da,
Dar peste toată zarva n-avea cui să-i mai pese,
De-un biet copil sărman și de măicuța sa.
Trezește-te măicuță și lângă tine ia-mă,
Răpește-mi viața crudă, în rugăciuni s-o frângi,
Căci mi-este greu aici, și vreau cuprins de teamă,
De ziua ta măicuță, în brațe să mă strângi.”
Ce tristă este luna când printre nori apune,
Iar soarele ce trist la orizont răsare!
În cimitirul rece încep să se adune
Fiorii dimineții scăldată în răcoare.
Un copilaș de-o șchioapă strângând în brațe-o cruce
Pe un mormânt adoarme tot suspinând ușor.
Și râde-n timp ce visul înșelător îl duce
Departe de noroaie, de foame și de dor.
Sensul versurilor
Un copil sărman vizitează mormântul mamei sale de ziua ei, într-o stare de sărăcie lucie. El își exprimă dorul și cere mamei să-l ia cu ea, fiind copleșit de greutățile vieții.
