Abia-nflorise mândru liliacul,
Născut în mai pe-aripi de rapsodie,
Când dintre noi, plecat-ai către lacul
Nemuritorilor, ce dorm în veşnicie.
Pe Ralet, către-a ta Eternitate,
Te-au dus prieteni şi admiratori,
Otilia, Mihai şi alţii-n spate
Plângeau cu lacrimi dup-ai tăi fiori.
În versul tău nestins lăsat-ai nouă,
Copiilor ce-n urmă am crescut,
De Paşte, poezii hazlii cu ouă,
Balade, rapsodii de ne’ntrecut.
Şi versul tău a vrut să ne înveţe
Iubirea pentru gâze şi poieni.
Un gând ce l-ai păstrat din tinereţe
A scris „Balada popii din Rudeni”.
Prin Bucureşti, pe străzi, răsună încă
„Balada chiriaşului grăbit”,
În amintirea ta, aşa de-adâncă,
Ce printre noi, nestinsă, a-nflorit.
E primăvară, a-nverzit natura!
Cu alte rapsodii atât de calde,
Ca tine, nimeni nu-i deschide gura,
Ce în frumos începe să ne scalde.
Trăieşti pe mai departe printre noi,
Căci celor mici tu le eşti împăratul,
Sărind, ei chiar imit-un piţigoi:
„- Feriţi-vă, ca trece-acceleratul!”
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus poetului George Topîrceanu, evocând imagini din poeziile sale și amintindu-și de impactul pe care l-a avut asupra literaturii române și asupra generațiilor de copii. Versurile celebre sunt rememorate, subliniind legătura sa eternă cu natura și cu spiritul ludic al copilăriei.