Loredana Vitelaru Nicoleta – Ți-Am Dat Sărutul Meu, Tu Să Mă Poți Striga

Ți-am dat sărutul meu, tu să mă poți striga.
Am scotocit zadarnic, cămara-ntunecată
C-o lumânare veche, aprinsă, pâlpâind,
Era, mult prea întuneric, în tinda ferecată,
Și cheia ruginită, de atâta timp.
Acolo, am ascuns, trăirile cu noi
Să nu mai plece-n noapte, când lunii eu vorbesc
Și gândul meu sălbatic, ce-aleargă printre nori
Spre tine, când mi-e dor și vreau să te iubesc.
Un suflu cald m-oprește și îmi sărută tâmpla
Îmi stinge lumânarea cu-n șuier slab, pierdut
Mă strânge tot mai tare, și-mi spune, mă iubește,
Că timpul nostru este, nimic nu a trecut.
Doar ochii i se văd, doi licurici în noapte
Ce eu mă pierd în ei, de parcă am mai fost
Se-apropie mai mult și îi simt căldura
Căci dor i-a fost și lui, de atâta timp.
O lacrimă-i prelinge, în palma-mi pe obraz
Lumina i se stinge, în geam pe un pervaz
Mă-ntreabă, trist, deodată,
De ce eu l-am uitat în tinda ferecată?
Te-am strâns de ochii răi, ai ielelor din noapte
Să nu-ți fure privirea și glasul tău plăcut
Să nu mă amăgească luna și stelele albastre
Când eu te chem iubite, glasul să-ți ascult.
Tu dragul meu, n-ai grijă, că nu te-oi părăsi
Căci dragostea ce-ți port, o ai în palma ta.
Ți-am dat sărutul meu, tu, să mă poți striga
De câte ori ți-e dor, că eu sunt doar a ta.