Când din privirea ta, din dulce-ți râsul
Își află ochii mei îndestulare,
Atât de sus mă-nalț în gând că-mi pare
Că pe pământ văd însuși Paradisul.
Așa desprins de omenesc mi-e visul,
Că judec ce-i lumesc ca pe o boare;
Încât, în cazul dat, nu-i de mirare
Că nu e mult de-și pierde mintea insul.
Laude, nu mă-ncumet Doamnă-a spune,
Cel ce v-admiră grațiile-nseamnă
Să simtă că deloc nu-i demn de ele;
Că stranie păreți în astă lume,
Că straniu nu-i c-ați fost creată, Doamnă,
De cel care creă și cer și stele.
Sensul versurilor
Piesa exprimă admirația profundă și iubirea față de o femeie, comparând-o cu un ideal divin și considerând-o o creație unică. Vorbitorul se simte copleșit de frumusețea ei, percepută ca o manifestare a paradisului pe pământ.