Acum poate-o mie de uși, altădată,
când eram un copil solitar
în casa cu patru garaje, înaltă,
era vară mereu, iar și iar,
pe gazon toată noaptea stăteam,
cu trifoi peste mine-ncrețit,
și cu stele-nțelepte-așternut de-nvelit,
o pâlnie părea al mamei geam
de unde, galben, evada căldură,
al tatei, închis doar pe jumătate,
un ochi în care somnul se mai zbate
și scândurile casei bunăoară
atât de fine, albe ca de ceară
un milion de frunze-au navigat
înclin să cred, pe lemnul lor ciudat
în timp ce greieri mici dădeau concert
iar eu, în trupul nou-nouț, al meu,
ce nu știa maturitatea încă,
zvârleam spre stele oful meu incert
și mă gândeam cumva că Dumnezeu
putea vedea din pacea lui adâncă
lumină și căldură împreună
coate, genunchi și vise, noapte bună.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice din copilărie, petrecute într-o casă mare, în mijlocul naturii. Naratorul își amintește de serile de vară, de sentimentul de apartenență și de conexiunea cu universul, reflectând la inocența și visele din acea perioadă.