Om de pădure sunt și-mi place frunza.
Dar în pădurea de pini
de la Estoril, sub soarele torid,
o umbră nu găsești printre lumini,
să te apere de raze.
Aici izvoarele nu se deschid.
Vânturate de mori de vânt
miresmele fierbinți ucid.
O clipă mă amăgesc cu
Oceanul ce se vede-n zare,
dar umbra nici apa nu are
să-mi învelească inima bolnavă.
Să-mi învelească inima bolnavă
mi-ar trebui de-aiurea dezmierdare,
multă-nrourată slavă,
a Vlăhiei deasă, largă,
reavăna dumbravă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul de casă și de natura luxuriantă a Vlahiei, în contrast cu peisajul arid și lipsit de umbră al peninsulei Iberice. Naratorul caută alinare, dar o găsește doar în amintirea patriei.