Dumnezeu plutește în jurul cerului,
fără formă
dar El ar dori să-i fumeze trabucul
sau mușcă unghiile Lui
și așa mai departe.
Dumnezeu deține cerul
dar El râvnește pământul,
pământul cu micile sale peșteri adormite,
pasărea ei rezemată la fereastra bucătăriei,
chiar și crimele sale s-au aliniat ca niște scaune rupte,
chiar scriitorii săi săpând în sufletele lor
cu jackhammers,
chiar și hucksterii săi care își vând animalele
pentru aur,
chiar și bebelușii săi adulmecând pentru muzica lor,
casa fermă, albă ca un os,
stând în poala porumbului său,
chiar statuia care își ține viața văduvă,
dar cel mai mult El invidiază trupurile,
Cel care nu are trup.
Ochii, deschizându-se și închizând ca niște găuri de cheie
și să nu uiți niciodată, înregistrând cu mii,
craniul cu creierul ca anghilei
tableta lumii-
oasele și articulațiile lor
care se construiesc și se rup pentru orice truc,
organele genitale,
balastul eternului,
și inima, desigur,
care înghite valurile
și îi scuipă curățați.
El nu invidiază sufletul atât de mult.
El este tot sufletul
dar ar dori să o adăpostească într-un corp
și coborâți
si da-i baie
acum și atunci.
Sensul versurilor
Piesa explorează invidia lui Dumnezeu față de lumea fizică, de experiențele și senzațiile umane pe care El, ca entitate spirituală, nu le poate avea. El tânjește să experimenteze viața prin intermediul unui corp, chiar dacă deține deja sufletul.