Stau răzimat de stâlpul unui templu în ruină
în întuneric
Olivi cu părul despletit
S-apleacă-n fața tristului altar
Și cum mă pierd pe urmele lăsate
De pașii veșniciei pe tărie
Simt
Sub scăpărarea stelelor –
Ca la un semn făcut în taină
De ochii unor magi –
Cum prinde-n mine a clipi din gene-un dor:
E dorul
De-a te simți pe tine-aproape și de-a-ți soarbe
vraja
Deodat’ cu-nfricoșatele minuni ce le cuprinde
noaptea
În sfântul ei potir fără de margini
Stau răzimat de stâlpul unui templu în
ruină –
Și-un gând
Mă ispitește cu durerea-i să-l rechem în minte:
Oh, stelele!
Un visător mi-a spus cândva
Că dintre dorurile multe, multe,
Ce le purtăm în suflet adormite ca-ntr-un
leagăn,
Stelele trezesc în noi numai pe cele
osândite
Să nu se izbândească niciodată
Și lin, cu-nfiorări de toamnă, din corola lunii
Se scutură mărunt polenul peste templul în ruină.
Și peste dorul meu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și melancolie, evocat de amintirea unui trecut idealizat, simbolizat de templul în ruină. Vorbitorul contemplă pierderea și imposibilitatea de a recupera ceea ce a fost, simțind o conexiune cu eternitatea și cu dorințele neîmplinite.