Bucuria se înalță ca o aprindere de lustre,
Uneori fiind și mai impresionantă – ca reflectoarele stadioanelor
Când competițiile se țin în nocturnă.
Lumina puternică le convenea până și în agresiva-i ipostază
De atacatoare a cristalinului ochilor – astfel
Nu-și vedeau reciproc defectele,
Spunându-și că sunt ceva deosebit,
Nemaivăzut.
Copiilor le era interzis să se frece cu pumnișorii la ochi,
Să folosească cioburi de sticlă colorată ori afumată – mic și mare
Se aflau în condiții egale de comprehensiune.
azi
De treci codrii de aramă
Și mergi la arhivele,
În tranșeele ei nu vei găsi nicio fotografie din
Acele vremuri cu lustre și reflectoare: pur și simplu
Iluminația fusese prea intensă – ca o
Leucemie a celuloidului.
29. VI. 2003
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra modului în care amintirile sunt distorsionate sau șterse de intensitatea experiențelor trăite. Arhiva, ca depozitar al memoriei, este paradoxal goală, incapabilă să redea trecutul din cauza intensității luminii care l-a marcat.