Am un sertar de scrisori,
am o grămadă de amintiri.
Le-aș putea scoate ochii la amândouă.
Le-aș putea sfâșia ca pe un vechi șorț brodat.
Dacă le-aș îngrămădi în mașina de spălat sau în storcător,
s-ar putea ca o parte din durere să se dizolve, o pată murdară plutind.
Poate aruncându-le la tomberon aș mistui pierderea.
Nu mai spun că – asta, da, afacere – telefonul m-ar costa mai ieftin.
S-ar termina cu lungile călătorii aeriene pe vreme pâcloasă.
S-ar termina cu râsul isteric și cu binecuvântarea acelui preot al bursei.
Preot care probabil mai plutește încă pe perna lui de ceață.
Binecuvântează-ne. Binecuvântează-ne.
Trebuie ca eu, stând aici cu sufletul tulbure
să te binecuvântez?
Vremea propagandei a trecut.
Sunt acum aici, pe tăișul adevărului.
Nimic nu trebuie urât, fără de numai străveziul pește al memoriei
care alunecă înăuntrul și în afara creierului meu.
Nimic nu trebuie urât, fără de numai simțurile mele răvășite
de cămașa de noapte mângâind-mi trupul ca o lumină care se stinge.
Îmi amintește sărutul inventat de noi, limbile ca niște poezii,
întâlnindu-se, retrăgând-se, invitând, iscând febra unor nevoi urgente.
Râsete, hărți, casete, atingeri cântându-și potecile –
toate rupte și depozitate departe, într-o cutie de fontă.
Moartea monotonă se agață de mine și doar
întuneric invitând întuneric se scurge din cutia neagră.
Trebuie s-o golesc și-apoi să așez inimile și picioarele
perechii care am fost unele peste altele deasupra unei stive de lemne
și-apoi să dau foc, cum și mie mi s-a dat foc odată, lăsând învolburarea
de flăcări să urce la cer,
înroșindu-l, amenințător, până la incandescență.
Sensul versurilor
Piesa explorează procesul dificil de a renunța la o relație trecută, inventariind amintirile și încercând să găsească o modalitate de a se elibera de durerea asociată. Metaforic, se sugerează arderea trecutului pentru a permite vindecarea și un nou început.