E toamnă iar și-abia de-o văd
Cum tulbură canoane –
Cu zgomot surd pe caldarâm
Cad și se sparg castane.
Un vânt sever și obosit
Frunzișul îl resfiră –
Oare poeții de mai ieri
La fel de greu trăiră?
Și-n loc să-alunece în sublim
Să-și împlinească cartea
Pentru cuvânt la fel erau
Amenințați cu moartea?
Ce uriaș, demonic val
Stârni această spumă,
Care venit-a peste noi,
Uitând de cer și mumă!
Ce suflet trebuie să ai
Ca să-ți continui veacul,
Când vezi cu claritate cum
Lucrează-n lume dracul!
Prin trădători, dezmoșteniți
De țară și de casă,
Care și într-un monument
Văd un dușman de clasă.
Și ce putere de-a răbda
Să ai cu nou-venitul,
Ca-n timp ce-i taie pe ai tăi
Să nu ridici cuțitul.
Dar Domnul oare va răbda
Pe rând să ne omoare
Sau îi va trece într-o zi
La locul lor sub soare.
E toamnă iar și-abia de-o văd
Cum trece, râde, plânge –
Pășesc pe străzi c-un sentiment
Că cineva vrea sânge.
Că cineva neîncetat
Îmi scuipă în icoane,
Cu zgomot surd, pe caldarâm
Cad și se sparg castane.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de deziluzie și melancolie față de evenimentele politice și sociale, folosind metafora toamnei. Se reflectă asupra trădării și a pierderii valorilor, dar și asupra speranței într-o schimbare divină.