Catarge rătăceau pe mare
și-n arșiță, nepăsători,
dădeau încet platanii-n floare
și-n iarnă se-ofileau ușor.
În piață voci amestecate –
și cerul parcă dezvelea
acea-mpletire de bazalte
cu fina, sclipitoarea nea.
Și banca mică de pe plajă
albea tăcând la locul ei
și-n struguri miroseau, și-a vrajă
numele-acelea de femei.
Nume de dulce gingășie,
spre-adâncul apelor purtat,
ca lebăda cu gât subțire,
negru și straniu încurbat.
Râdea Lamara – râs de stele -,
pe pietre alerga divin
și tocuri își frângea de ele,
și buzele-și roșea în vin.
Ale Medeei plete ude
cascada mâinii le storcea
și picături cădeau zălude,
și apa iarăși se-aprindea.
Înăbușind suavii leandri
toate-ntr-o floarea s-au unit.
Plutea alb numele-Ariadnei
și se topea în infinit.
Pe grinzi în sprijinirea-albastră,
acolo-n cheiul de popas,
chemau: Țisana! din fereastră.
– Natela! răspundea un glas.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri melancolice legate de locuri și de numele unor femei, sugerând o frumusețe efemeră și o nostalgie profundă. Numele femeilor se împletesc cu peisajul, creând o atmosferă poetică și visătoare.