Uneori simți că te doare, nu știi ce să faci
Te arde orice cuvânt, și tot mai rău te ataci
Ai impresia că totul se năruie în jurul tău
Și uiți să te gândești că se putea mai rău..
Am inima peticită cu sentimente reciclate
Și mii de vise sparte, arse, aruncate
Am un suflet scorojit, ce a uitat să simtă
Cu bucăți rupte, ce-au învățat să se mintă
Un petic cu clipe trecute arse sub soare
Ma sfâșie pe dinăuntrul pustiu și mă doare
Un suflet de copil, peticit mult prea curând
Cu răni cicatrizate, nu mai simte nicicând
Am un gând ce se pierde prin colțuri uitate
Și un cufăr prăfuit cu amintiri neuitate
Cioburi căzute și crăpături tot mai multe
Șanse scăzute să mai fie cineva să asculte
Un suflet ce se răsfață morbid în lacrimi reci
Și o inimă ce se hrănește cu gânduri seci
N-am multe pe lume și lista mea nu-i lungă
Dar pentru ceea ce mi doresc, lupt precum o slugă.
Retrăiesc pas cu pas momente, sentimente,
Clipe uitate, pierdute, de vis sau demente
Zâmbesc visător, încă privesc spre cer
Plouă! Fața mi-e udă de lacrimi de înger
Și mă pierd cu totul în marea de stele
Păcat! Sunt singură, cu amintirile mele
Mă opresc în drum, în fața unui geam aburit
Visez, și, fără să știu mă apuc de mâzgâlit
Înșir aceleași cuvinte ce demult sunt apuse
„Se poate mai rău” – sunt doar cuvinte nespuse..
Am învățat să îmi ascund amarul în cuvinte
Am învățat să-mi răsfăț gândul ce mai simte
Că sfârșitul meu e aproape, nu am ce să fac
Am un vis ce e gata să se întâmple, ce fac?
O dau în bară spre final, dau vina pe cer
Spun că-i vina lui, că am rămas fără înger
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de durere, dezamăgire și singurătate. Naratorul rememorează trecutul, simte că sufletul său este rănit și că se agață de amintiri, chiar dacă acestea sunt dureroase. În ciuda acestui fapt, există o luptă interioară și o dorință de a continua, chiar dacă finalul pare incert.