Seara la marginea râului, în inima întunecată a stufărișului, văd câteodată chipul ei, al femeii pe care o iubeam: al femeii mele, care acum e moartă.
Sunt mulți ani de atunci și acum nu mai știu nimic despre ea, aceea care odată era totul, dar totul e trecător.
Și era în mine ca un soc mărunt din stepa mongolă, concavă, cu cerul gălbui și mare tristețe.
Locuiam într-o cabană neagră lângă râu. Muștele înțepau ades corpul ei alb, eu citeam ziarul de șapte ori și spuneam: părul tău are o culoare murdară. Sau: nu ai inimă.
Dar într-o zi, când îmi spălam cămașa în casă, ea se duse la ușă privindu-mă și dori să iasă.
Și cel care o bătuse până obosise, spuse: îngerul meu –.
Și cel care spusese: te iubesc, o conduse afară și privi zâmbitor aerul și lăudă vremea și îi dădu mâna.
Pentru că ea era afară la aer și era pustiu în cabană, el închise ușa și se așeză în spatele ziarului.
De atunci nu am mai văzut-o, tot ce a mai rămas din ea este micul ei strigăt, când se întorsese dimineața la ușă și văzuse că era încuiată.
Acum cabana e putredă și grinzile înfundate cu hârtie de ziar, iar eu stau întins seara lângă râu în inima întunecată a stufărișului și îmi aduc aminte.
Vântul are miros de iarbă în plete, apa trece necontenit întru odihnă spre Dumnezeu și eu am un gust amar pe limbă.
Sensul versurilor
Piesa descrie amintirea dureroasă a unei femei pierdute, evocând sentimente de regret și singurătate. Naratorul își amintește de viața lor într-o cabană izolată și de momentul în care ea a plecat, lăsându-l cu un gust amar și cu amintirea strigătului ei disperat.