1914.
(Poezie scrisă pentru un jurnal vienez.)
Tatăl nostru, care ești în ceruri,
în lupte, în păcate, în jeguri,
spre tine se uită lumea orfană:
sfințească-se numele tău,
Pace! un minunat nume al tău:
Vie împărăția ta.
Pământul e cu sânge, sunt masacre,
biciul tău bănuim, Doamne,
și spunem, gemând, cu jale,
dă-ne, să spunem mai lin -:
Facă-se voia ta!
cum în ceruri spun îngerii.
Doamne, în fața ta e o patrie,
să cadă frunza, dar pomul viu să fie:
oare pe frunzarul cel mai mic
grija ta paternă n-ar îngriji?
și pe ultima creangă nu s-atârnă
slăvit precum în ceruri,
și pe pământ, deopotrivă.
Ne-ai scuturat, nu se poate mai rău,
acum, ce a mai rămas pe crengi
apără până-n toamnă crăcile blegi:
pâinea noastră cea de toate zilele,
dă-ne-o nouă astăzi, și pe copii în pace
să-i ții: dacă-i păcat, că piciorul
azi s-alunecă-n sânge: e doar pentru ei!
Și ne iartă nouă greșelile noastre,
precum și noi iertăm
greșiților noștri: ce e murdar
al tău e, a pedepsi: al nostru doar,
să apărăm pe cele ale noastre!
Și nu ne duce pe noi în ispită,
că spiritul nevinovăției,
ca pe o cămașă căptușită
s-o păstrăm, deși, însângerată,
să nu se crape niciodată.
Vai, acelora cu gând rău:
ne vom bate-n orice luptă,
dar, ne izbăvește de cel rău,
că a ta este împărăția,
în mâna ta și-a pus ursita,
și tu ești cea mai mare tărie:
cel ce pe numele tău s-aprinde,
oricât se bate și sângerează,
mai curând o să stăpânească
puterea și va avea glorie.
Sensul versurilor
O invocație către divinitate într-un context de război și suferință. Poetul cere protecție și iertare într-o lume devastată, exprimând disperarea și dorința de pace.