Să ne alungăm teama, am construit temple-ntregi,
Neguri pe lângă ziduri curg, umbre fără culori..
Umplut-am marile cărți cu interdicții și legi
Și-am promis tuturor un loc minunat dincolo de nori.
Ritualuri am inventat, îngenuncheați ne-am tot rugat
Aerului, pereților, să fim asigurați!
Frica vrem s-o stăpânim după ani întregi de chin,
Îngânând vreun psalm prea monoton, poate-o să fim vindecați..
Și dacă asta-i tot?
Poate asta-i tot ce-avem
Și ne pierdem prețiosul timp sperând să ne izbăvim..
Suntem oare-așa funești
Să ne tot inventăm povești?
Ar trebui să recunoaștem deschis – nimic nu știm.
Ne-am omorât frații pentru că altceva gândeau,
Am uitat complet de unde venim
Și-acum ne credem altfel!.
Am pus curioșii pe foc,
Pe diavol l-am învinuit pe loc
Când prea slabi am fost și-am încălcat
Reguli scrise de noi..
Și dacă asta-i tot?
Poate asta-i tot ce-avem
Și ne pierdem prețiosul timp sperând să ne izbăvim..
Suntem oare-așa funești
Să ne tot inventăm povești?
Să fim cinstiți cu noi înșine – nimic nu știm.
Sensul versurilor
Piesa explorează îndoiala față de dogmele religioase și sociale, sugerând că oamenii își pierd timpul sperând la o izbăvire iluzorie. Refrenul repetă întrebarea dacă aceasta este tot ce există, îndemnând la onestitate și recunoașterea faptului că nu deținem toate răspunsurile.