Nămeți pe-acoperișuri, cum iernii îi stă bine!
Ies să mai fac mișcare și-n ușă dau de tine.
Ești fără pălărie și, Doamne, n-ai galoși!
Ai strâns în mâini zăpada, frămânți un cocoloș.
Copacii lângă garduri sunt supți de zări și beznă,
Ești emoționată, cu fulgi, inel, în gleznă.
Baticu-i plin de apă, din mâneci parcă-ți plouă,
În părul-ți se-nfiripă cinci picături de rouă.
Bălaie, o șuviță îți luminează chipul,
Mijlocul, pardesiul și mâna și baticul.
Ți-i jilavă, pe gene, zăpada ca un fum,
Mi-apari dintr-o bucată, când te privesc acum.
Cin’ te-a purtat prin mine, prin suflet, în ocoale,
Asa ca pe-o bucată de fier cu miezul moale?
În sufletu-mi, de-a pururi, tu o să-nsemni femeie.
Ca lumea-i rea, îmi pasă foarte puțin, de-aceea.
Se dedublează noaptea din acel timp sfârșit,
Rămăseseră doar bârfe, dar noi, noi am murit?
Sensul versurilor
Piesa descrie o reîntâlnire neașteptată în timpul iernii, evocând sentimente de nostalgie și amintiri ale unei iubiri trecute. Naratorul reflectă asupra impactului profund pe care această persoană l-a avut asupra sufletului său, chiar și în fața trecerii timpului și a dificultăților.