Anonim – Poemul Vacii (Fabula)

Într-un sat, o vacă grasă,
Cum sunt vacile tâmpite,
Dar frumoasă şi lăptoasă,
S-a gândit să se mărite.
Boii, de la mic la mare,
Au venit cu tot belșugul,
Toţi voiau să se însoare,
Că-s deprinşi să tragă jugul.
Vaca, însă, ca o fată
Cu avere şi trusou,
Îi respinge îngâmfată:
„Cum să mă mărit c-un bou?”.
„E un cal prin curți vecine,
Care pătimaş mă strânge,
El e genul meu, tip bine,
Armăsar sadea, pur- sânge!”.
Vaca, tot făcându-i curte,
Îşi atinse idealul,
După tratative scurte,
S-a căsătorit cu calul.
„Ah, ce şansă pe mireasă!”
Comenta în pom o cioară,
„El – aristocrat de rasă.
Ea – o biată pierde-vară.”.
Dar curând, ce tragedie!
Vaca se certă cu calul,
Pân’ departe-n deal la vie
S-auzea întreg scandalul.
În zadar, când stingea lampa
Vaca-n fiecare noapte,
Se plimba făcând pe vampă,
Cu ispitele-i de lapte.
Ba, mai mult, se întâmplase,
Că jucând pe îndrăgostita,
Calul, furios, îi trase
Două palme cu copita!.
Şi atunci, cu dezolare,
Vaca prinse a pricepe,
Cum că soţul ei mai are,
Trei amante, toate iepe.
Asta-i prea de tot, îşi zise,
Îl dau dracului de cal.
Şi-ntr-o seară părăsise,
Domiciliul conjugal.
Slabă, galbenă, uscată
De necazuri şi nevoi,
Vaca noastră, resemnată,
Se întoarse printre boi.
Dup-atâta chin şi jale
Vaca multe a-nvăţat.
Primul bou ieşit în cale
Îl acceptă de bărbat.
Nunta lor a fost vestită,
Că s-a dus prin văi ecoul,
„Ce pereche potrivită!
Vaca noastră şi cu boul.”.
Ea comandă, el ascultă.
El cu munca, ea tapaj.
Este, fără vorbă multă,
Tipul clasic de menaj.
Totuşi, vaca (ne şopteşte
un măgar), c-aşa-i măgarul,
Prin păduri mai zăboveşte,
Uneori, cu armăsarul.
Dar, eu cred că-i calomnie
Măgăria ce ne-o spune.
Totul e că-n căsnicie
Treaba merge de minune.
Vaca poate, ştie satul,
Chiar şi grajdul să-l răstoarne.
Boul nu-i decât bărbatul.
Ca dovadă, poartă coarne!.
Şi aşa, trec ani și ani,
Şi precum am prins de ştire,
Au făcut şi trei juncani
Şi trăiesc în fericire.
În povestea mea de faţă
Nu e nici un lucru nou,
Pentru orișicare vacă,
Soţul ideal e-un BOU.