El mergea din Bitina spre Ierusalim,
Chinuit de presimțiri și de destin.
Tufișul ghimpos de pe creastă era dogorât,
Deasupra bordeiului fumul nu se clintea, mohorât,
Încins era aerul și stuful încremenit – și-n zare
Liniștea Mării Moarte, fără suflare.
Și-ntr-o amărăciune și mai amară decât a mării
El mergea cu un grup restrâns de nori, în urmă, vâlvoi,
Pe un drum prăfuit, spre gospodăria cuiva,
Mergea în oraș la o adunare a ucenicilor săi.
Și atât era de abătut și de gânduri preaplin,
Încât câmpul, de mâhnire, a început să miroasă a pelin
Totul stătea neclintit. Și el la mijloc,
Iar ținutul zăcea parcă bântuit de-un leșin.
Totul se amestecase: deșert larg și foc
Și șopârle, și izvoare, și pârâu cristalin.
Un smochin se-nălța nu departe,
Fără rod, numai crengi și frunze, inert,
Și El i-a zis: Nicio bucurie ivirea ta nu împarte,
Cui îi folosești tu, pomule sterp?
Mie mi-e foame și mi-e sete de apă,
Dau de tine, parcă m-aș întâlni cu o piatră.
O, cât ești de jignitor și nedarnic!
Rămâi așa-n veac, sterp și amarnic!
Prin coajă trecu un cutremur de cârtire,
Ca prin paratrăsnet, scânteia trăsnetul subțire.
Smochinul fu prefăcut în scrum.
O clipă de răgaz de s-ar fi găsit acum,
Numai una, și pentru frunze, trunchi și rădăcini
Ar fi putut legile firii să intervină.
Dar minunea-i minune și ea-i Dumnezeu.
Când suntem în panică și ce să faci nu mai știi,
Te înhață ea, cât ai clipi.
Sensul versurilor
Piesa descrie un moment biblic în care Iisus, dezamăgit de un smochin neroditor, îl blestemă, demonstrând puterea divină și natura miraculoasă a intervenției divine în momente de disperare. Este o meditație asupra credinței și a rolului miracolelor.