Ești Dumnezeu, Isuse, și mântuiești o lume
Prin moartea-ți născătoare de noile idei;
Dar mama e Maria… ce-i pasă unei mume
De lume și nelume, când piere fiul ei?
Tu mori, Cel-făr’ de moarte, căci alte cruci Te cheamă
În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Ești Dumnezeu, Isuse, Maria însă-i mama:
Piroane, ea le simte; oțet, îl soarbe ea!
Și-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfânta
Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
Și plânsul nu-i mai seacă, ci-ți pare că s-avântă,
S-avântă-naripată spre sferele de sus.
Țăranul povestește – a lui e poezia! –
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Maria;
Și tot prin flori colindă cătând pe cel perdut.
Sensul versurilor
Piesa descrie suferința Mariei la moartea lui Isus, punând în contrast divinitatea lui Isus cu durerea umană a mamei sale. Lacrimile ei dau naștere albinei, simbol al durerii și al căutării continue.