Vânt din miază-noapte începe să sufle
Chiar cerul își schimbă culoarea
Nici orizontul nu mai există
Iar eu sunt acum doar o umbră.
Hotarele-acestui tainic tărâm
Nu sunt pentru mine opreliști
Pustia-nghețată în neguri și-n vânt
Palatu-mi de ceți și tristețe.
Veacuri s-au scurs de la voievozi
Iar țara lor e-acum doar părere
Din gândurile mele rasar alți viteji
Ce-or avea iar o faimă cumplită.
Sabia luce și platoșe scrâșnind
Încânt-acum duhul bătrânului,
martor prin timpuri și-n vrăji iscusit
când piatra-n afund, când șoim în văzduh.
Chiar dacă sufletul lui e liber
El stă doar pe creasta munților-nalți
Cu mâinile-ajunge sus la cer
Iar nourii se mișcă după cântecul său.
În rune, de știi, poți desluși
Epoca mândră ce stă să vină
Sunt munți, păduri, ape și nouri
În veac eu voi fi bătrânul.
Sensul versurilor
Piesa evocă un peisaj natural mistic și melancolic, legat de trecutul glorios al unui popor. Un bătrân înțelept, martor al timpului, veghează asupra acestor locuri, iar natura însăși pare să păstreze amintirea epocilor trecute.