Frunzuliță rug de mure,
La margine de pădure,
La margine de pădure
Mă-ntâlniși, neică, pe mine,
La marginea pădurii
Mă sărutași, nană-ntâi.
Fir-ar ceasu-afurisit,
Neicuță, când te-am văzut,
Ochii tăi m-au fermecat,
Gura ta m-a sărutat,
De știam, neică, știam
În ochii tăi nu priveam
Că dragostea-i așa mare
Și-acum inima mă doare.
Greu mai este când iubești,
Nu mai vezi nici când greșești,
Inima mereu suspină,
N-ai ce-i face că-i de vină,
N-ai ce-i face că-i de vină,
Iubește ca o nebună.
Când sufletul mi-arde tare
Eu cânt să am alinare,
Să-mi astâmpăr sufletul
Îmi cânt cu drag cântecul,
Când nu îmi văd puișorul
Cu cântecul mi-alin dorul.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul și durerea unei iubiri pasionale. Naratoarea își amintește de o întâlnire romantică la marginea pădurii, dar acum suferă din cauza intensității sentimentelor.