Lucy Gray.
De William Wordsworth.
Ades am auzit de Lucy Gray
Și când încrucișai pământul
‘Ntâmplă de-am văzut-o-n crăpat de zi
Copilul solitar.
Nici coleg, nici tovarășă Lucy n-avea;
Viețuia pe-o bahnă uriașă,
Cel mai dulce lucru ce crescu vreodat’
Lângă o ușă de om!.
Totuși poți iscodi faunul la joacă,
Iepurele pe smarald;
Dar dulcea față a Luciei Gray
N-om mai vedea vreodată.
‘La noapte va fi furtună,
La târg trebuie să mergi,
Și ia o lampă, copilă, să lumini
Mamei prin zăpadă.’
‘Aceasta, Tată, fac cu bucurie;
E abia amiază –
Orologiul abia a bătut două,
Și uite sus e Luna.’
La asta Tatăl luă vătraiul
Ș-izbi-ntr-un braț de lemne;
Se apucă iar la lucru, iar Lucy luă
Lampa în mână.
Mai voioasă neagra ciută nu-i,
Cu izbituri a joacă
Picioarele-i împrăștie praful de zăpadă
Ce se înalță fum.
Potopul veni mult prea devreme
Merse în sus și-n jos
Și pe multe culmi Lucy urcă
Dar nu ajunse-n târg.
Pierduți Părinții în toată noaptea
Au chemat departe-n tot locul;
Dar nu a fost nici glas, nici văz
Să le fie călăuză.
‘N crăpat de zi pe un deal stătură
Sus, sus, peste bahnă;
Ș-atunci văzură Podul de Lemn
La doi pași de ușă.
Și-acum spre casă merg plângând
‘În cer ne vom întâlni!’
Când în zăpadă Mama văzu
Urma piciorului lui Lucy.
Apoi în jos de muchea abruptă
Urmară micile urme;
Și prin ruptul păducel
Și lungul zid de pietre;.
Apoi un câmp deschis trecură,
Urmele erau aceleași;
Le-au izvodit, nicicând pierdut,
Până au dat de Pod.
Le-au urmat de pe țărmu-nzăpădit
Urmele, una câte una,
Până în mijlocul ghețușului,
Iar mai departe niciuna.
Totuși unii spun și azi
Ea-i un Copil trăind,
O poți vedea cumintea Lucy Gray
Pe Sălbăticia singuratică.
Peste noroi sau iarbă ea merge încet
Și niciodată nu privește în urmă;
Și cântă un cântec solitar
Ce flutură în vânt.
Sensul versurilor
O baladă despre o fetiță, Lucy Gray, care se pierde într-o furtună de zăpadă. În ciuda căutărilor, nu este găsită, dar legenda spune că încă mai rătăcește prin sălbăticie, un spirit liber și solitar.
