A iernii mână n-o lăsa să strice,
nedistilat, al verii tale chip
pân’ să te-ajungă gheara neferice,
ți-adună dulcele-aromat în șip,
că-i bucuros cel care se întrece
să-ntoarcă, platnic, tot ce-a dobândit,
astfel din eul tău s-or naște zece.
Fii cel ce crește pururi înzecit,
mai fericit de zece ori și poate
zece de-ai tăi refac de zece ori și poate
făptura ta și-așa, cu moartea-n spate
în urmă lași mereu moștenitori
Nu fi nebun să i te dărui iernii
lăsându-i, să te moștenească, viermii.
Sensul versurilor
Sonetul îndeamnă la procreare și lăsarea unei moșteniri, ca o formă de a învinge timpul și moartea. Individul este sfătuit să nu se lase consumat de trecerea timpului, ci să se înmulțească, perpetuându-se prin urmași.