Iubirea mea îl scuză-n mod firesc
Că e apatic când pornim la drum.
Când te-am lăsat, de ce să mă grăbesc?
N-o să schimb calul la o poştă-acum.
Dar când mă-ntorc, că nu e plin de-avânt
Ce poate face el dacă-i greoi?
Eu îi dau pinteni, însă chiar pe vânt
De-aş călări, tot n-ar fi mai vioi.
Nu-i cal să ţină pasul cu-al meu dor
De-aceea dorul (pur, desăvârşit)
Îl va mustra că merge-ncetişor,
Dar dragostea îl iartă, că-i trudit.
Dacă la dus n-a mers prea avântat,
Când fug spre tine, slobod l-am lăsat.
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul dintre nerăbdarea dorului și limitările fizice. Vorbitorul își iartă "calul" (metaforic, mijlocul de transport sau propria capacitate de a ajunge la persoana iubită) pentru că nu poate ține pasul cu intensitatea dorului său, subliniind puterea iubirii de a depăși obstacolele.