Amorul propriu s-a înstăpânit
Pe ochi, pe suflet și pe trupul meu,
Acest păcat e greu de lecuit
Că-n inimă îmi stă ascuns mereu.
Eu cred c-am chip frumos cum altul nu-i,
Contur perfect şi trup armonios;
Şi-ntrec cu mult valoarea orişicui,
Căci mă consider foarte preţios.
Dar când oglinda îmi arată clar
Că sunt bătrân și chipul mi-e ridat,
Încep să am un sentiment contrar
Și știu c-amorul propriu m-a înșelat.
Dar tu ești eu, și-atunci când mă fălesc
Cu chipul tău, pe loc întineresc.
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul dintre percepția idealizată a propriei persoane și realitatea îmbătrânirii. Vorbitorul oscilează între vanitate și acceptarea trecerii timpului, găsind consolare în identificarea cu o altă persoană, a cărei frumusețe o reflectă.