Walt Whitman – Pornind Din Paumanok – 7

Sunt cel încrezător în însușiri, în vârste, rase,
Din popor mă ridic în spiritul lui,
Iată-mă, cel ce cântă credința fără opreliști.
Totul! Omnes! Omnes! Să fie alții neștiutorii,
Eu și poemul răului îl fac, comemorez și această
parte deopotrivă,
Eu însumi sunt alcătuit din tot atâtea bune, cât
din rele, așa e și poporul meu –
altminteri cred că răul nu există-n
realitate (iar de există, zic că nu-i mai
demn de luat în seamă, nici pentru țară
și nici pentru tine, decât oricare lucru
neînsemnat).
Și eu, după alții și înainte de alții, vă vestesc o
nouă religie și descind în arenă
(Se poate să fiu cel sortit s-arunce chiotul cel mai
puternic al izbânzii,
Cine știe? Acele strigăte din mine izbucnite
plana-vor sus, deasupra tuturora).
Nimic nu-i pe lume numai în numele său,
Zic vouă, pământul întreg și toate constelațiile
sunt aici în numele religiei.
Vă spun că nu e pe lume un om îndeajuns de pios,
măcar pe jumătate,
Nimeni nu s-a închinat, n-a adorat îndeajuns nici
chiar pe jumătate,
Fiindcă nimeni n-a purces să se gândească până acum
cât de dumnezeiesc își este fiecare și cât
de sigur îi e viitorul.
Eu spun, mărirea cea adevărată, nepieritoare, a
Statelor trebuie să fie religia lor;
Altminteri nu este-o mărire adevărată;
(Fără ea nici o viață nu-i demnă de-acest nume
Și nici o țară, nici un bărbat și nici o femeie,
fără religie).