Golul și negrul din om.
De când am părăsit băncile școlii
Albume de poze stau în dulap închise-n folii printre molii
Actorii s-au schimbat pe parcurs, pelicula la fel
Mi-amintesc cum stăteam privind în sus pe litoral la cer
Sau în ger, lupte cu bulgări de zăpadă
Băieți ce-mi cer sute să se-nfrupte din otravă
Căutam liniștea-n zarvă, restul erau copii sau țânci
Da’ n noaptea albă nu-i timp de melancolii adânci.
Atunci suprim în arhive pozele respective
Cu tot cu perspective și posterele cu dive
Că-n lume se ucide, fiecare are un trancan
Și în colț de stradă arde-n van flacăra de pe alcan
Cadran stabil pe drum pavat cu lacrimi și chin
Contururi în sublim marcate de satin și crin
Se ating divin, aprind suspin prin codrul de pin
Cerul senin și luna de zi, se-mping, resping
Tot ce mișcă sub frunze, o voce pișcă pe buze
Îi acopăr chipul cu cea mai atroce briscă din trusă
Tai de la buze până sub pleoape printre animale-nfiorate
Și o târăsc încet de mână prin noapte.
Am văzut golul și negrul din om, întregul binom,
Are reguli cu rol să ne facă regnul diform
Căci blestemul frivol bântuie colțuri din glob
Și scâncetul lor mi-e doar un strop din drog.
[2x].
Dau crengile la o parte, luna înoată tristă-n lac
Pe fundul lui zac exact 8 leșuri îndesate-n sac
Tresar treptat, m-apropi de drac gestant, crestat
Cu capul plecat țintind a 9-a curvă orfanda
Și el spre lună se-ncoardă și urlă spre goardă
Svacnind din cap până-n coadă cea mai hidoasă lighioană
În iarnă, ochii ard de ură, mușcă din carne crudă
Și plimbă ca tinctură sângele cald prin gură
Și rănile i se-nchid iar și iar spurcat, ia din jar
Sunt alt beat, birjar sau sunt chiar
Cadranul solar prins între arterii toride
Unde bacterii sordide mișcă materii solide
Captat de rutină, alunec prin găuri de vierme,
Devreme ce am timp atâta timp ce-i prea devreme
Firam discerne întregul dar mă pierd în amănunte
Căutând maluri noi, dar sătul să dau de punte
Și iau drept puncte dreptunghiuri de frunte
Erupte din erudiția cercurilor mute
Și pătez prea des imaculatul căutând impurități
Năucind clemența doar cu un rău gând prin durități
Neguri prind unități dar eu urăsc efigii
Cred că mi-am pierdut credința-n sine denigrând religii
Ignorând beneficiile fricii sub auspiciile pricinii precare
Am pășit pe o cale căreia nu-i găsesc nici interpretare
Sunt frenezia liniștitoare a miriștii tale între mimici virale și prin incitare
Vad viața în celulă dar nu pot să trec nici de bare
Știința-i nimicitoare dar sunt sclavul ei
Caut puritatea unui senin amețit de aburi grei
Tu câte iaduri vrei pentru a vedea eternitatea?
Descifrând antimateria mi-am pierdut identitatea
Pășind prin labirint, rânjind cu-n labil jind
Cercând evoluția dar incapabil să mă schimb
În același timp palpabil răvășind orice stare
Închis în mine, cu tot cu teama de izolare
Luptând cu demoni reci în balanța decizională
Sondând sisteme stelare mi-am pierdut căminul
Sparg sfera grea de fericire în care-mi stă chinul
Făcând risipă de nisipul din clepsidră, doar ca pot,
Mă simt întreg, îmi crapă tot și cad pe bot.
Am văzut golul și negrul din om, întregul binom,
Are reguli cu rol să ne facă regnul diform
Căci blestemul frivol bântuie colțuri din glob
Și scâncetul lor mi-e doar un strop din drog.
[2x]
Sensul versurilor
Piesa explorează teme întunecate precum golul interior, alienarea și confruntarea cu moartea. Naratorul se simte pierdut și deziluzionat, căutând sens într-o lume haotică și distructivă, dar incapabil să scape de propriile demoni.