Când mi-i sufletul prea plin de dor,
Alinare-mi caut la mine-n Prigor.
Ochii i-am deschis aici în sat
Și-am crescut cu doina dulce din Banat.
Și acuma când vin de departe-acas’,
Simt că inima aici mi-a rămas.
Știu a cui îi orice casă-n sat
Și toți oamenii ce-n urmă i-am lăsat.
Cineri și bătrâni, care-i cinstesc,
Cât mă bucur, Doamne, că-i întâlnesc!
Pietrele pe dealuri, frunza-n fag,
De toate mi-e dor și toți îmi sunt dragi.
Ce copilărie am trăit!
Niciunde n-aș fi fost mai fericit.
Cu ortaci de-o vârstă mă jucam,
Dealurile toate desculț le umblam.
Din Prigor și pan’ la Borloveni,
Prin pădurile de fag și prin poieni.
Parcă-mi sunt alt om când intru-n sat,
Grijile-n urmă toate le-am lăsat.
Peste tot ce-i greu trec mai ușor,
De gust câtă apă rece din Prigor!
Neamurii și ortacii în sat mi-au rămas,
Cu drag și cu dor iară vin acasă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund de casă și de locurile natale, rememorând copilăria fericită petrecută în satul Prigor. Călătoria înapoi acasă aduce alinare și bucurie, reamintind de legăturile puternice cu familia și prietenii.