Cât de-ntuneric e mai jos de noi?
Cei care sapă, cât sunt de goi?
Și e lung.. cât de lung e drumul,
Prin tunelul cel strâmt?.
Mare-i lumina de-afară,
Și mulți n-au văzut-o nicicând,
Acolo veșnic e seară,
Sub pământ!.
Șarpele umblă gătit în culori,
Dar ochii-i sunt plini de lacrimi de dor..
Și e lung.., cât de lung e șarpele?
.. Și culorile-i plâng..
Megi, mergi ușor, cu-n singur gând!
Șa, șarpe, haide, ia-ți avânt!
Iese șarpele-afară,
Ei îl vânează și-l prind,
Dar mușcă și el prima oară
Și scapă, scapă fugind.
La cârtița bună, atotștiutoare,
Șarpele-aleargă și lacrimi îi curg:
-Spune-mi de ce pe-al zorilor soare
Să-l văd pot eu doar în al vieții amurg?.
-Până și vocea ți-e înșelătoare..
Chiar nu vezi că poți și tu fi altfel, oare?
Culorile tale și-a ta strălucire
Ascunde-le-adânc, sub pământ!.
.. Ahhh, ce-i mai spunea! El, trist asculta..
Acum e schimbat, cenușiu îmbrăcat!
-Șarpe, tot trebuia! Spune, ce întuneric era!
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea unui șarpe colorat, dar trist, care caută răspunsuri la o cârtiță. Mesajul central este despre acceptarea de sine și renunțarea la strălucirea exterioară pentru a găsi pacea interioară, chiar dacă asta înseamnă a se ascunde de lume.