Pe dealul Feleacului duhul Iancului iar suie,
Ca o pajură se-nvârte sus pe cer la cetățuie,
Moți cu tundra ponosită, supți de biruri și minciună,
Ca armia lui deodată lângă duhul lui se-nchină
Și așteaptă o poruncă înflorită lângă tâmple,
Drumul Clujului, tribunii, ca în doină iar să-l umple.
Duhul stăruie prin preajmă, se oprește-n Mănăștur,
L-aș chema-n poem să vie l-aș chema și nu mă-ndur,
Că mi-e inima acolo, lângă Someș răstignită,
Ca pe jar îmi arde dorul și de dor ard ca o plită.
Nici în somn nu am hodină, când la Ciucea mă visez,
Când cu Goga că mă mustră, de durere lăcrimez.
N-am lăsat peste Feleac vreo moșie sau Măriuță,
Că mi-a fost osânda asta, de poet, aspră drăguță,
Dar mă dor moaștele arse a pruncilor de la Ip
Și de casna lor fierbinte n-o să scap cu nici un chip,
Cum nu are stare duhul Iancului ce iarăși suie
Ca o pajură-nvrăjbită, peste Cluj, la Cetățuie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de patriotism și dorință pentru dreptate, evocând figura lui Avram Iancu și istoria Transilvaniei. Poetul își exprimă legătura emoțională cu locurile natale și durerea față de evenimentele tragice din trecut.