Unde au apus holteii cu umerii cât leoiotra de la car din Runc,
Sau poate ați crescut așa numai în inima-mi de prunc?
Pumnul vostru, altădată, buzdugan e zdreanță colilie
Și-n vinele voastre curge sânge de mocirlă și leșie.
Așa să fi fost și ieri niște slugi cu spinarea îndoită,
Cu frunțile acelea sărutate de soare, ca o gloată umilită,
Dar atunci cum a fost cu putință să sfîrticați munții pozdări
Și să rumegați în dinți cătanele grofilor din cele patru zări?.
Nu-i modru să se fi ridicat dintre voi drept,
Horia, cu o inimă cât Munții Apuseni în piept.
Din coapsa voastră să se fi rupt Iancu, mare și greu,
Pentru surumanii călcați sub cisme, bătuți de Dumnezeu?.
Nu-i cu putință, dacă-ați lăsat amnarul din mână să vă cadă,
Să fi scris voi, cu sânge, însângerata moțului baladă.
Mi-e silă de voi, de traiul vostru, fără o zi aleasă,
Că v-am purtat în inimă mari cât o Vlădeasă.
Mi-e milă și de mine că v-am cântat durerile dur
Și-acum nu mai pot să vă văd sub călcâi și să îndur
Cătanele verzi cu cruci încârligate,
Cum vă biciuiesc ca pe niște iobagi, cu douăzeci și una la spate.
Decât să vă mai văd tot umiliți din an în an,
De ce n-ați strânge viața de grumaz ca ortacul nost Crișan?
Ar fi mai de omenie și mai drept,
Să vă puneți pentru totdeauna, mâinile pe piept!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea față de decăderea unor oameni odată puternici și eroici, acum umiliți și asupriți. Naratorul deplânge pierderea demnității și a spiritului de luptă, comparând trecutul glorios cu prezentul sumbru.