Vasile Copilu-Cheatră – Carmen Patriae

I.
Cât de-mpădurite sunt malurile tale, Arieșule,
și câtă istorie citesc în fiecare bolovan
netezit de palmele tale moi ca mătasa;
aici îmi este inima și casa,
iar sus, lângă umărul Muntelui Mare,
străluce, ca o stea,
gândul care cuprinde, într-un zâmbet,
conturul tău rotund ca o pâine,
Țara mea.
Îți păstrez chipul într-o rază de soare
și-l închid în tăcerea unei lacrimi.
Urc înălțimile pe care numai eu le cunosc
și-mi amin inima de inima ta,
cu întinderile dorului de dorul ei,
în foșnetul amintirilor să te încălzesc,
să te cânt,
în gând,
un cântec șoptit, ca un fulg de nea,
să-l auzi numai tu,
Țara mea.
Sus, sus în carul cu otavă, ca un cocon legănat,
pe ulițele satului, mă trezesc că-s Făt-Frumos
trecând pe sub holdele de stele, pe un cal fără frâu,
cu o mână în șold și cu alta la brâu,
așteptând zmeul zmeilor, în luptă dreaptă să mă bat,
pentru o fată frumoasă de mocan
sau de împărat.
Vara, tata e zmeu,
dacă nu Dumnezeu.
Aruncă snopii, ca pe niște buzdugane,
sus pe stog, de se miră satu
și cască gura, la el tot natu.
Câte-odată mă aruncă și pe mine,
ca pe-o mănușe, în grâu
atunci îi râd ochii, și aduce la chip,
cu Mihu Copilu sau Gruia lui Novac,
eu îl iubesc pentru că-i al meu
și le știe pe toate câte le-a făcut Dumnezeu.
Seara, mama ne poftește la cină,
târziu, când luna ne-e vecină
și cinăm la lumina ei
tustrei,
frații, rupți de oboseală.
Cine ne-a dezbrăcat,
cine ne-a culcat, nu mai știma,
c-am adormit, fiecare la cap cu câte-o stea.
În brațele tale,
Țara mea!
Așa începi să intri în viața mea,
Țară.
Ca o poveste sau ca un cântec de vioară.
Te întâlnesc în palma fierbinte a mamei pe frunte,
în pumnul tatii greu ca un munte,
în sfatul bunicului cu parul înspicat de nea,
în scoverzile bunicii, pe care n-o întrece nimenea,
când e vorba de alungat vârcolacii,
de la țâțele vacii,
de tămăduit dorul fetelor cuprinse de deochi,
cu doi cărbuni stinși în apă curată,
ca apa din ochi, nesărutați, de fată.
În mine, crești ca un piersic înflorit,
odată cu anii.
Te respir și respir prin tine,
te simt cum te rotunjești în mine
și cu fiecare slovă nouă învățată,
mi-aș da viața, pentru tine, toată.
Aș vrea să fiu tribun, haiduc sau pandur,
pentru tine, să mă bat, de va fi nevoie
și să-ndur,
ca Horia, fără să gem,
să fiu tras pe roată
înc-odată,
pentru tine, iarăși și iarăși,
Țara mea.
II.
O cetină de brad din cele plecate să-ți sărute
Obrazul tău renăscut din cenușă,
O notă din marele poem pe care-l trăim,
Binețe dată unui drumar când îți bate la ușă,
Acesta este poetul pe care-l iubim,
Pentru că are o inimă cât Vlădeasa
Și-n versul lui sapă și ară
Omenia cât casa;
Cuvântul lui e cuvântul tuturor
Statornicit în Potaissa, Cumidava și Sarmisegetusa
Sau în basoreliefurile de pe Columna lui Traian
Cu care adormim pe buze
Sau uneori le așternem pe hârtie
Cu sfială,
Pentru că sunt cuvinte de dragoste,
Cum numai inima le știe;
De încredere și poate și de rămas bun,
Pentru că niciodată nu poți ști
Când te vei așeza, cuminte, lângă un străbun.
E cuvântul inimii, din care nu lipsește sfiala
Și casna facerii când ne naștem,
E cântecul dorului
Pe care încă-l mai paștem,
Pentru toate câte le avem
Și câte ni s-au dat,
Pentru toate câte le mai vrem
Și prin muncă mai avem de câștigat.
Acest cântec, al fiecăruia dintre noi,
Vreau să-l cuprind în aritmetica severă a cuvintelor,
Pentru cei rămași să verse o lacrimă în urma celor plecați,
Să se odihnească sub lespezile mormintelor,
Pentru toți cei care sfatul înțelepților
Cu smerenie îl ascultați.
III.
Te simt, te respir odată cu aerul acesta din jur.
Te chem cu inima-n palme
Cu genele calme,
La porțile mele tăcute,
Cioplite-n speranțe
Și fără de clanțe.
Te chem cu glas de mire
În ceasul ce-și închide pleoapa peste vis,
Când rănile toate s-au închis,
Să-ți spun, că te simt caldă în sărutul mamei,
Puternică în cei ce ne dăm binețe.
Și te contopești cu mine.
Nu știu dacă ești mai mult afară de ființa mea, decât în mine
Când mă întorc spre tine, simt pe ochi, pe buze, pe obraji, sărutul
unui zâmbet ca un snop de raze adormit în struguri.
Nu te-am cunoscut din hărți sau pagini tipărite.
Nu te-am descoperit din spusele altora.
Am ieșit din sânul tău, ca un abur din ogorul încălzit de soarele primăverii.
Te-am citit în privirile bune ale părinților.
Te-am ascultat în poveștile cu sfârșit înțelept ale bătrânilor.
Te-am admirat în simetria ogoarelor, în geometria firilor.
Fără tine n-aș avea pe ce mă sprijini.
Prin tine îmi deschid porțile dorului.
Tu îmi însoțești cunoașterea asupra mea și a celor din jur.
Nu-mi ești lespede de pământ ci leagăn de veci sub bolta de flori a începutului.
Țara mea.
IV.
Simt cum am renăscut fiece cuvânt,
Cum am smuls și eu un lanț
Care a tăiat o vargă de sânge,
Poate de aceea cântecul meu,
Câteodată chiar și astăzi plânge,
La gândul câte-ai pătimit și mai pătimești,
Țară,
Pentru cei ce-au îngenunchiat sau trăiesc,
Pentru poporul acesta românesc,
Zidit din cremene și bazalt,
Drept ca bradul cel înalt,
Cu oameni buni și drepți,
Întotdeauna înțelepți,
Cu sufletele unite într-un snop
Și coatele aproape, împinși de-acelaș snop.
Privirile ni-s aprinse de aceeași flacără,
Când pășim sub o singură flamură.
La marginea drumului,
Mai rămân cei ce nu pot ține pasul timpului.
Călcând peste zgură,
Avem numai pe Ave! în gură,
Când te slăvim
Țară de pace,
Țară de dor,
Țară de țarini,
Și de țărani,
Țară de cântec
Și țara de lumini;
Te sorb în fiecare clipă,
În fiecare ceas.
Atâta mi-a mai rămas,
Să-ți rostesc numele cu sete,
Cu nesaț!
Prin mine, Țara mea,
Mai are pentru tine,
În plus, încă-un braț.
Cum aș putea atuncea dezbrăcat
De gânduri pătate,
Spălat de orice răutate,
Să nu-mi întorc fața-n fiecare seară,
Numai și numai spre tine, preamărită
Țară?
V.
Ni-e slova măruntă și inima rană.
De unde cerși-vom apă și hrană,
Pentru ulițele inimii,
Jar, pentru vetrele minții
Și loc neumblat pentru sarea cuvintelor
Cu care să-ți spun
Că-n toate ești tu;
În bobul de soare
Care s-a ascuns în grâu,
În porțile inimii tale
Care arde-n lumini
Și-n milioane de prieteni,
De pe atâtea meridiane.
Strâng în pumni pământ din pământul tău
Și-i simt svâcnind viu de dragostea mea,
Că în el îmi bate inima ca-ntr-un culcuș
În care-au coborât toți, din care cobor și în care mă voi adânci și eu
Pentru alții care vor veni după mine.
Pământul tău,
Țară.
Pământul meu.
Îmi lipesc urechea de el și-i ascult cuvântul.
Cu ochii închiși îl rețin în mine și mă pierd în el.
VI.
În Valea Ieri, unde ne scăldam vara,
În delnițe, pe ogor, după coada vacii,
La sapă în rând cu toți săracii,
Am citit prima dată cuvântul Țară.
Te mai aud și-acum cum te așezai
Întâia oară, în inima mea
Numai vioară;
Cum creșteai în cetine și brazi,
În floarea de piatră pe crestele munților,
În coacăze și Sânziene,
În mirosna finețelor,
Pe care o sorb și acum,
Cum o sorbea moțul, când pleca la drum,
Cu gândul la prunci și la muiere,
Rămasă acasă lângă iortoane
Cu gândul la mălaiul pe care-l va aduce,
Singura ei mângâiere, ca pe cruce.
Pătru sau Ciura, Solovăstru sau Catarig,
Când bruma se lăsa cu frig,
Își scoteau de sub zăbun,
Fluiera de-alun
Și cântau să-și mai aline amarul,
Să-și ușureze inima și carul,
Tras de un murg, fără stea în frunte,
Gata oricând să-l asculte
Chiar de-ar fi crepat inima în el,
Când suia un clin peste munte.
În drumurile acestea prin țară,
Pe care le-am străbătut alături de tata,
Cu dorințe și cu cuibară,
M-ai dat gata,
Când mi-ai smuls inima
Și m-ai legat de tine
Cu funia sau cu lăcata.
VII.
Cum să nu mă cutremur la cuvântul Țară
Când fiecare cântec de trișcă
Suie în mine ca o pară?
Și cum să nu suie
Când fiecare încearcă să-mi spuie
Că-l cântă pe Horia, în patru spintecat,
La păsările pe pradă aruncat?
Dar s-a-ntâmplat
Că nici un vultur, de foame cuprins,
De trupul său nu s-a atins.
De aceea Horia a rămas,
În fiecare cetină, la fiecare pas,
În noi, închis, pentru vecie
Ca amintirea zugrăvită
Pe cel mai scump iconostas.
De la el am învățat să rabd și lovitura pişmașă
Și dragostea asta de țară pătimașă.
Și-am mai învățat să fiu drept,
Să-mi dau și inima din piept,
Să-mi dau și inima din piept,
Pentru cei surumani și slabi;
Să privesc în viitor, la fel
Cum a privit cu-ncredere doar el,
Cu ochii la cei mulți,
Amărâți și desculți,
Să stau în fața ta, Țară,
Drept și gol,
Nici o polatră, nici o cergă, nici un țol,
Să nu-mi acopere podoabele
Și răul din mine,
Numai așa voi rămâne vrednic de tine,
Țară de piatră, țară de lumină,
Țară de moaște și de tribuni plină.
M-ai învățat să-mi țes veșmânt
Din omenie; să mă lepăd de ură, să mă zvânt,
Să netezesc drum alb pentru urmași,
Din hărnicie și cinste, cum ai fi vrut
Țara aceasta să ne-o lași.
Fluierele picioarelor sfărâmate de roată,
Nici o schintă nu te-au mai durut.
N-ai mai simțit decât mila pentru noi,
Cei mulți biciuiți și goi.
VIII.
Te privesc și nu contenesc
Să-mi fie milă de acest gunoi,
Țara mea,
Parcă n-ar fi trecut stihiile peste tine,
Ești iarăși numai tristețe-n toți și-n mine,
Așa cum te-a păstrat gândul meu,
Când eram mic și te-asemuiam cu Dumnezeu.
Smerit m-aplec să-ți sărut
Rănile care te-au durut
Și glia asta-nsângerată
De-atâtea năpaste ce-au trecut peste noi,
Încât și-acuma când nu e vindecată,
Parcă aud aripile puhoaielor căzând ca niște ploi.
Inima mea se lipește de-a ta
Și simt cum svâcnește în ea,
Inima lui Pătru și lui Ion,
Crescută în plante și în flori,
În atâtea și atâtea culori,
Încât nu știi pe care să le săruți
Și lângă care mai întâi să îngerunți.
Cu cât mă lipesc mai fierbinte de inima ta
Cu atât mai mult mă contopesc cu tine,
Țara mea,
Și năpasta nouă roșie ce dat-a peste noi
Așteaptă iarăși un război
Sau o răscoală
Să nu mai plângă iarăși mumele în poală.