Ștefan-Vodă rătăcit
Intră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: „Domn viteaz!
Ce-ți curg lacrimi pe obraz?”
„Ah! îmi plâng ostașii mei
Morți, luptând ca niște zmei!
Codrul zice: „Dragul meu,
Încetează plânsul tău,
Căci din brazii mei trufași
Face-ți-oi voinici ostași
Ca să scapi biata moșie
De păgâni și de urgie”.
„Fă!” răspunde mult voios
Domnul mândru, inimos.
Codrul puse a vui,
Brazii a-și însufleți,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari și mici
Se făceau ostași voinici,
Și spre domn înaintau
Și din gură cuvântau:
„Să trăiești, măria-ta!
Hai la luptă, hai, Ștefane;
Du-ne-n oardele dușmane!”.
Ștefan-vodă-nveselea
Și la luptă purcedea
Peste munte și muncel
Cu tot codrul după el.
Vai de ungurul semeț
Ce lupta c-un brăduleț!
Vai de leah, vai de tătar
Ce luptau cu un stejar!
Sensul versurilor
Ștefan cel Mare, deznădăjduit după o luptă, este îmbărbătat de codru, care îi oferă o armată de brazi și stejari. Astfel, domnitorul pornește din nou la luptă, însoțit de codru, pentru a-și apăra țara.