Un păianjen ce s-aciuase
În ungherul unei case,
A văzut un vierme mic
Torcând fir de borangic.
Au trecut: o săptămână, două, trei, cinci săptămâni,
Până când maestrul făur, –
Tot muncind de azi pe mâini, –
I-a izbutit să-și facă o casă cât un degetar de aur.
Însă până să se-nchidă
Viermele în a lui casă, prefăcut în crisalidă, –
Pântecosul de păianjen râse, o bucată bună,
De maestrul ce torsese fir din soare și din lună
Și i-a zis: – Pentru-o alună,
Ai muncit mai mult de-o lună, –
Pe când mie nici nu-mi pasă,
Că-ntr-o clipă fac o plasă,
Ce cuprinde-ntreaga casă,
Iar când mă găsesc în pod,
Fac, badicul meu nerod,
Nu o plasă, – un nevod!..
– Știu, – răspunse far’ să muște,
Viermele, -dar a ta plasă,
Bună-i doar să prindă muște,
Ca să ai mereu la masă
Hrană grasă, –
Pe când eu, biet, fac mătase!
Suntem deci, într-un cuvânt:
Unul – drac, iar altul – sfânt!
Și nu știu cine-ar fi tantul
Care-ar vrea să-ți facă placul,
Susținând că tu ești sfântul,
Iar eu dracul.
Sensul versurilor
Piesa prezintă un contrast între munca rapidă și aparent eficientă a păianjenului și munca migăloasă, dar valoroasă a viermelui de mătase. Morala subliniază că valoarea nu stă în rapiditate, ci în utilitatea și frumusețea produsului final.