Virgil Diaconu – Tatăl Meu

În ultima vreme, tatăl meu se întorsese la cele sfinte.
Biblia se mutase din raft pe masa de lucru,
în mâinile lui Cartea Psalmilor se deschidea singură.
Tatăl meu se întâlnea cu Domnul în camera lui.
În fiecare zi, cu Domnul, în camera lui.
În ultima vreme, tatăl meu se împărţea
între biserica de acasă şi bisericile oraşului.
Biserici care, de la o vreme, îl învăţaseră pe de rost.
Aici îşi petrecea el o parte din zi,
între Maica Domnului şi Domnul.
Uneori, la plecare, câte un sfânt cobora din icoane
şi îl însoţea, nevăzut, pe străzi. Ştiu asta
pentru că tatăl meu vorbea mai tot timpul cu cineva,
deşi nu era nimeni în preajmă.
El alerga prin oraş ca să răspândească Cuvântul Domnului.
Pentru cine avea timp să-l asculte şi pentru cine nu avea.
Buzunarele lui erau întotdeauna pline cu rugăciuni,
pe care le împărţea trecătorilor la întâmplare.
Asta e pentru viaţă lungă, spunea, asta pentru copii.
Iar asta pentru salvarea sufletului înecat în păcate!.
În ultima vreme, tatăl meu îşi rânduise
toate cele de trebuinţă plecării.
Costumul cel negru şi cămaşa; cravata şi pantofii cei buni.
Poate că aşa trebuie să arate la întâlnirea cu Domnul,
îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam în lumina lumânărilor
şi a dimineţii înecate în ceaţă….
Atunci, în ziua întunericului, eram trei:
eu, trupul său împietrit şi Domnul. Şi Domnul,
care venise să îşi ia sufletul înapoi.
Ascuns în lumina rece a lumânărilor, să îşi ia sufletul înapoi.
Fireşte, eu nu am înţeles niciodată
de ce are Domnul nevoie de sufletele noastre.
De ce ne strânge El sufletele în împărăţia Sa,
încă de la începuturi.
Iată de ce va trebui să fiu cât se poate de atent:
ca mâine vine Domnul şi îmi cere sufletul!.
Deşi cel mai bine ar fi să se ferească din calea mea,
îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam pe tatăl meu
în lumina rece a lumânărilor şi a dimineţii înecate în ceaţă.
Să se ferească!