(Poemele singurătății).
Te-or dărâma, bisericuța veche,
Și ziduri noi și drepte-or să ridice,
Căci cele vechi s-au cam plecat de vreme
Și cărămizi le-au pornit să pice.
Clopotnița, de-un sfert de veac aproape
Strâmbatu-s-a și gata e să cadă,
-Clopotnița cu trepte putrezite,
În care ne urcam cu toții, grămadă.
Altarul mic, întunecat și rece,
Acuma plin de fum și de miresme-i,
Dar mâine îl vor dărâma zidarii
Să facă loc mai larg catapetesmei.
Într-un ungher uitat de toți, vor pune
grămadă, învechitele-ți icoane
Și altora, din alte țări aduse.
Le-or atârna inelele-n piroane.
Un șir de sfinți cu barba pieptănată,
Cu păr frumos și despărțit în două,
Cu hainele țesute-n fir de aur.
Privi-vor din catapeteasma-ți nouă.
Din chipul sfinților bătrâni, cucernici,
Un maldăr de moloz o să rămâie.
Căci meșterii vor dărâma și bolta
Că prea e afumată de tămâie.
Te-or dărâma, bisericuța veche,
Dar tot tu pentru mine vei rămâne,
Oricât de nouă și de zugrăvită
Și oricât vei fi de-mpodobită mâine.
Iar preotul bătrân, cu ochii limpezi,
Când va ceti psaltire și canoane
Adeseori ne va aduce-aminte
De sfinții blânzi, din vechile icoane.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul față de pierderea valorilor tradiționale și a locurilor sfinte, odată cu modernizarea și schimbarea vremurilor. Biserica veche, simbol al trecutului, este dărâmată pentru a face loc noilor construcții, dar amintirea ei va rămâne vie în sufletul naratorului.