Underman – Media

În ziua nașterii Sale,
Elementele Terrei erau prezente câte puțin din fiecare,
Într-un mod neîntâlnit până acum,
De parcă toate vroiau să-L vadă, fără să deranjeze pe cei din jur.
Puteai să juri că, pe cer, sunt Soarele și Luna, în același timp,
Pentru o clipă, savurând momentul acela sublim.
Omenirea, însă, își vedea, în continuare, de cursul ei,
Scursa-n trafic infinit de oameni pe alei.
Era un copil special,
Îi atrăgea în jur pe toți, de parc-avea un har.
Când te uitai în ochii Lui,
Te blocai,
O liniște divină-ți cuprindea corpul, oricât încercai.
Nu mai puteai să te opui,
Parcă vedeai reflecția Universului și luminii ce-alunga răul oricui.
Cu mâinile Lui mici, ștergea durerea din sufletul tău.
Fericit mereu,
Oricât I-ar fi fost de greu.
Părinții Lui erau săraci și n-aveau decât puținul,
Dar recunoscători Cerului că le-a dat copilul.
Anii urmau,
Pe măsură ce treceau,
Știau
Că natura-și urma cursul în funcție de Copilul ăsta special.
Anotimpuri pășeau,
Pe rând, dar, parcă, mai mult
Soarele insista la fereastra camerei lui.
Ceilalți Îl ascultau ore-ntregi.
Deși avea o vârstă fragedă, le-mpărțea șiruri de povești.
Spirituale,
Vorbea mereu de iubire și-mpăcare,
Cu-atâta pasiune, încât stârnea uneori mirare,
Atât de tare,
Încât părinții credeau că este ceva în neregulă cu El.
„Nu-i nimic greșit să-mpart Cuvântul din jurul meu”,
Le repeta mereu.
Gândirea Lui era construită pe-o fundație rară.
Avea probleme cu profesorii din școală
Ce-L dădeau afară.
Contrazicea mereu ce spuneau ei:
„Dumnezeu este peste tot, nu doar în icoana de deasupra tablei!”
Pe care-l considera doar un chip cioplit.
Să te-nchini într-un loc fix, unui multi-prezent, poate fi greșit!
Reacția apărea oriunde-L purtau pașii.
Unii-L considerau un mesager divin, iar alții, doar un nebun ce sperie lașii.
Raspundea fără egal către sceptici,
Stârnea comisii de profesori și preoți etnici.
Uneori, Îl regăsești în pasaje din Biblie,
Dar cine este acest Tânăr? Nimeni nu pare să știe.
Să fie, oare, doar o iluzie
Târzie
Ascunsă-n mințile astea pătrunse parcă de nebunie?
El își continua drumul, îi învăța și insista,
Și-n urma Lui rămân oameni marcați, la ce miracole asistă.
Sunt mulți care-L urmează oriunde, nechemați,
Când bolnavi disperați ies din casa Lui, râzând vindecați.
În jurul Lui, presa caută acum senzație.
El rămâne un simplu Învățător și răspunde la orice acuzație.
Capii religiilor Îl cheamă la o adunare,
Să vadă dacă cine este acest tânăr de care lumea vorbește fără încetare.
Vad în El un obstacol, ce-ndrăznește să-i acuze cu tupeu:
Că cheamă oamenii la ei, ci nu la Dumnezeu,
Cum își vând religia, în lăcașuri de cult, contra-plată.
„Credința – zice El – trebuie să fie în tine, nu în plastic, lemn sau piatră!”
Promovând simbolurile lor, ei strâng avere
Și de mii de ani, se folosesc de imaginea Lui, pentru a obține putere.
Captivi într-un joc cu reguli false, îi manipulează ușor
Că nu pot întâlni Divinitatea decât cu ajutorul lor.
Le-a adus aminte câți au plătit absurd cu viața-n trecut,
Cum acuzau de erezie pe oricine le stătea în drum.
Urlă de furie pentru cei arși pe jugul flăcărilor
Și cerea socoteală pentru masacrul cruciaților.
„Cu toiagul Meu, vindec trupuri, și voi, totuși, mă urâți,
Voi, ce stați la Vatican și etalați cruci de aur la gât!
Nu-i nevoie de material, să faceți miracole sfinte,
Oamenii mor de foame, dați-le hrană spirituală să mănânce!”
Masele-și pierd controlul, în acest spectacol televizat,
Liderii spirituali au, de-acum, un nou inamic clar vizat
În Tânărul acesta ciudat ce-i privește, parcă, hipnotizat.
Și cred că Individul ăsta poate distruge orice religie,
Pun la cale să-L elimine, până când plaga nu se extinde.
Le trec fiori prin gând:
Un posibil deznodământ
Cu oameni ce-și iubesc, liberi, Dumnezeul pe pământ.
Trebuie să pună punct acestei groaznici povești.
Cine, dacă nu ei, să-ndrume oamenii? Doar sunt cei aleși!
Pentru ei, este doar un escroc plin de trucuri,
Cu intenții de acumulare în bani și trupuri.
Îl acuză de blasfemie, n-are ce căuta-n rândul lor!
Un prăfuit desculț nu poate fi trimisul Cerurilor!
Oamenii trec de partea lor, cuprinși de remușcare,
Mâine vor da bani grei, pentru iertare.
Și El pleacă trist, marcat de-aceste evenimente,
Conștient că, la orice vizită pe Terra-L vor ucide fără sentimente.
Au făcut-o și acum 2000 de ani, o vor face și peste încă 1000,
Omenirea nu vrea, nu acceptă, nu poate să știe.
Pășește-n stradă cu cei câțiva ai Lui, se-ndepărtează
În huiduieli și urlete, și oameni ce-aproape că-L linșează.
Știe c-aici se termină totul.
Din nou, poporu-I decide rostul, stârnind potopul.
Privirea Lui se-oprește, fixează o ființă voinică,
Și-i spune să termine ce-are de făcut, fără frică.
Tânărul din fața lui ezită nervos, fără stăpânire de sine,
C-o turbare-n ochi ce nu-i aparține
Liderii spirituali l-au injectat cu ură.
Scoate un pistol și-l descarcă-n corpul Învățătorului, în timp ce urlă.
Cu fiecare glonț țâșnit, natura răspunde cu durere:
Cutremur de pământ și fulgere pe cer nasc cratere,
Foc și moarte cad pe lumea ce urlă.
Ucigașul plătit încremenește, și ultimul cartuș îl trimite lui, în tâmplă.
Nu a mai rămas nimic, decât chipuri în disperare
Că poartă, de-acum, cel mai puternic blestem care
A fost repetat acum, exact ca-n trecut
Și țipă către Ceruri: „Iartă-ne că nu Te-am recunoscut!”
Soarele-și face, din nou, loc printre nori,
Către corpul celor doi căzuți și, în jurul unuia, cresc deja flori.
Consolarea vine tot de la cei 11 Scaune Înalte:
„Trebuie să plătim pentru greșelile noastre!”
Tocmai ei, creatorii ascunși ai atentatului,
Explică omenirii de ce nu era pregătită pentru venirea Lui.
Și-acum, rolul lor este clar indentificat,
Justificat:
„Vino la noi, Copile, ca să fii iertat!”