„Hai lasă, unchiule, că trec toate!”
Îmi spunea un bun prieten și avea mare dreptate.
Din păcate, chiar au trecut toate și parcă vicios
Ofera-mi tu a doua șansă, că eu nu mă mai cunosc.
La ce folos să mă adun? Îmi spunea o prietenă bună
Că viața-i nebătută-n palmă și degeaba o am la mână.
Viața mea ca dimineața rece sloi și-nnorată,
Ca promisiunea mea de a nu mai iubi o altă fată.
Toate se țin în lanț ca-n beciu’ lui Dincă,
Inima mea ce arde mai tare ca o pălincă,
La o adică.
Greșeala-i bună, dar te strică, și tu ai chef de caterincă
Și pe mine m-a făcut să urlu o haită mică.
Am observat că toate au un sens mereu,
Dar nu pot înțelege ce sens am eu.
Care e sensul meu?
Unde-mi e stilu’?
Unde e setea?
Unde-i scopul omului din oglindă ce trage singur?
Unde merg în stilul ăsta? Nu vă cred.
Totul se dărâmă pe mine, încă trăiesc, nu înțeleg.
Care e scopul real, care-mi e cu adevărat loial?
Care înoată mile după mine și nu rămâne la mal?
Îți zic eu că nimeni, sunt obișnuit să-mi fac filme,
De când stau singur mă cert tot timpul cu mine.
Unde-s zilele deodată? Îmi e dor de voi, de noi,
De „nou” nu se întâmpla, poate rămâneam același bou.
-Se arată cumva a ploaie?!
-Nu, tată, de unde? Nu-i pic de nor!
-Am visat că plouă.
-Da?
-Phuuu.. și încă ce ploaie!
-Adevărat, Liță?
-Potop, nu alta! Din cer se lăsau perdele de ploaie! Tunete, fulgere, umpleau toată valea! De parcă un copil ar fi bătut într-o tobă uriașă. Mă uitam și râdeam și chiuiam, era minunat!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare a sensului vieții și o dezamăgire față de prezent. Naratorul reflectă asupra trecutului, simte un dor profund și se confruntă cu singurătatea, căutând un scop și loialitate într-o lume care pare să se destrame.