Vvaliniu° – Ambrozie

Tu zici epigramă, și parcă o spui cu ură.
Te iei de a mea mamă când critici poezia pură.
Toți te-njură. Eu sunt binecuvântat de natură.
Te pui în gură cu mine ca Badea. Târâtură!
Analizând ba**l nu înțelegi decât a**l
Ascensiunea acestui zeu epic supra-senzorial.
Acum te-ntrebi ce-am vrut să zic subliminal.
Ascultă-ți instinctul carnal, fiară! Ești criminal!
Caută! Nu vei găsi nimic, că ești prea mic
Ca un pitic ce vrea s-atingă infinitul liric
Când îți zic, nu doar eu, toți, devii coleric
Ca un câine turbat în spume.. Dar ești himeric.
Inconștient dau frâu liber rimei plină de patos
Iar tu vii, ca o hienă și muști pe la spate, păcătos.
Introvertit și introspectiv sunt credincios, nu în Cristos.
În propria-mi persoană. Tu TACI! Ești mincinos!.
Cobor încet, parcă din cer, ca Horațiu
Căutând un remediu ca să rămân viu,
Emitând ironic argumente pentru ce nu știu
Și devin cinic, că degeaba încerc, totu’-i pustiu..
Toți aruncă afirmații neadevărate,
Mă critică, fac comentarii ca la o carte.
Mă acuză, mă blamează într-un fel aparte, ca Bonaparte.
De parcă aș fi mai diferit ca ei.. Căzut de pe Marte..
Dar eu nu-i cred! Și de asta mereu lupt.
Urcând un drum abrupt, ca un vulcan erupt
Erup neîntrerupt aruncând lavă pe cel corupt.
Din dedesupturi mă înfrupt din cel ce m-a supt ne-ntrerupt.
Acum sunt liniștit. Mă gândesc
Că răzbunarea nu e cel mai indicat gest.
Și deși vreau să mă opresc, nu mă mai umilesc.
În continuare mă apăr prin atac ca la Mărășești.
Mă îndrept spre insanitate cu pași mari.
Gânduri perverse mă duc încet spre calvar
Și mă fac să acționez instinctiv, animalic
Și să iau drumul cel mai scurt, lăturalnic.
Am creierul infectat, plin de puroi malign
Ce distruge fiecare gând pueril, infim
Sau constructiv. Nu mai judec deloc acum
Și ar trebui să primesc sentința, dar cum?
Nu mi-o poate da nimeni, poate doar eu,
Dar judec ca un ateu cu frica lui Dumnezeu
Și cu cugetul ars mereu