Vizante – Star de Foame

Tată, nu sunt făcut de piatră și totuși rămân din stâncă
Pentru cât mi-am plâns amarul, a rămas o rană adâncă
Ce nu te omoară, te mănâncă
Până și cei ce te iubesc, chiar de n-au făcut-o încă.
Am învățat că pe degete număr fețele
Pe care le ajuți și tot iei, te șterg cu buretele
De mic mi-a dat cu cremă ghetele, las în urmă regretele
Că mă țineau pe loc și mă dansau la fel ca majoretele.
Mi-am dat seama că sunt din fier, nu de titan
Când am crescut, departe, nicidecum în Sălăjean
Și-am început să prind rugină că stăteam lângă ciobani
Ce nu mă lăsau să mă dezvolt și n-aveam niciun ban.
Și mă plângeam că-mi merge prost cu tot ce fac și nu fac bine
Dar nu mă uitam la mine cât mă închideam în mine
Noroc că am pus în rime și mi-e bine de o vreme
Dar de dincolo de zid depinde totul doar de vreme.
Peste lege, peste milă, peste patul de spital
Peste granițe cu biscuiți și apă la ghiozdan
Eu mă plimbam, munceam, fumam, furam
Lucram și mă trezeam cu gândul să fiu star.
Star de suflete, star de foame, star de dor
Am trăit de zece ori, nu m-am pus în locul lor
Star de cartiere și star de la țară
Am trăit cât alții zece în opt ani plecați afară.
Mi-am scris mie acum zece ani, pe o foaie A4
Mă aveam numai pe mine, nu mai cunoșteam pe altul
Și-mi spuneam să mă trezesc și să îmi revin ușor
Acum după zece ani, Vizante-i nemuritor.
Am pus la suflet petece câți au fost doar în trecere
Când eram plin de bani sau când dădeam câte-o petrecere
Cum de ce ei care spuneau ironic că sunt regele
Nu percepeau că printre ei eu eram mereu zecele.
Și-am învățat că dragostea nu o câștigi pe ură
Când pe urmă toți ai mei râdeau că nu aveam dantură
Dar din ură nu se nasc oameni de succes, pe urmă
Am înțeles că în viață toate se fac cu măsură.
Star de suflete, star de foame, star de dor
Am trăit de zece ori, nu m-am pus în locul lor
Star de cartiere și star de la țară
Am trăit cât alții zece în opt ani plecați afară