De-ar ști Prutul să doinească doina noastră românească
Ne-ar cânta la toți odată, grămăjoară să ne vadă,
Lacrima curge șiroaie, ca și apa după ploaie,
Că suntem bătuți de soartă, despărțiți de mama dreaptă..
Doina mea înstrăinată lăcrimează peste poartă,
Ea nu știe de hotare, nici de munte, nici de mare,
A rămas de tot orfană doina mea basarabeană,
Duce dorul neamului peste apa Prutului..
Suntem neam cu același sânge și același dor ne plânge,
C-au venit aici străinii și ne-au despărțit, păgânii,
Numai Prutul și o vamă neamul nostru ni-l destramă
Și nici Dumnezeu nu iartă greșala de altădată..
Doina mea înstrăinată lăcrimează peste poartă,
Ea nu știe de hotare, nici de munte, nici de mare,
A rămas de tot orfană doina mea basarabeană,
Duce dorul neamului peste apa Prutului..
De-ar ști Prutul că desparte neamuri și soră de frate,
Ar seca de-atâta jale și n-ar curge lent la vale,
Și s-ar face-o trecătoare, de la munte pân’ la mare,
Doinele să nu dispară, să fim iar un neam și-o țară..
Doina mea înstrăinată lăcrimează peste poartă,
Ea nu știe de hotare, nici de munte, nici de mare,
A rămas de tot orfană doina mea basarabeană,
Duce dorul neamului peste apa Prutului..
Și de când suntem pe lume, cu același grai și nume,
Vrem să fim la casa noastră, lângă vatra strămoșească,
Moldovenii, ardelenii, dobrogenii și muntenii,
Toți avem aceeași țară, cum străbunii ne-o lăsară!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al românilor despărțiți de Prut, evocând sentimentul de înstrăinare și aspirația către unitatea națională. Râul Prut devine simbolul graniței nedrepte care destramă neamul, iar doina este personificată ca purtătoare a acestui dor.