Veronica Prodan – Du-Mă Dorule La Mama

Du-mă dorule la mama,
Du-mă dorule la mama,
sărmana, cu dor mă cheamă,
că am lăsat-o lângă poartă,
cu mânuța ridicată,
și cu fața înlăcrimată, măiculița mea.
Și am plecat străin în lume,
ca pasărea din pădure,
ca pasărea din pădure, măiculița mea.

Și du-mă mai repejor,
că și lui tata îi dor,
ca așa-i dorul de părinte,
decât focu-i mai fierbinte,
decât focu-i mai fierbinte, măiculița mea.
La inimă când se pune,
te arde ca un cărbune,
te arde ca un cărbune, măiculița mea.

Du-mă când luna răsare,
la părinți în depărtare,
du-mă când s-arată zorii,
să șterg mamei ochișorii,
și să-i mângâi obrăjorii, măiculița mea.
Și lui tata să mă-nchin,
bătrânețea să-i alin,
să nu mă aibă străin, măiculița mea.
Du-mă când s-arată zorii,
să șterg mamei ochișorii,
și să-i mângâi obrăjorii, măiculița mea.
Și lui tata să mă-nchin,
bătrânețea să-i alin,
să nu mă aibă străin, măiculița mea.