Veritasaga – Să Nu Crezi

Veritasaga.. Veritasaga (șoaptă).
[Jivago]:
Ca orice basm, începe cu „a fost odată”,
Un băiat și-n gândurile lui mereu aceeași față
Desprinsă parcă din povești cu sirene,
Un suflet cald printre atâtea suflete mult prea viclene
Și chiar dacă nu purta semne de război, putea schimba în foc orice sloi
Și fiecare gest al ei era un mesaj ascuns
Unică pe Terra se purta de parcă avea răspuns
La orice întrebare, iar el o iubea nespus și ea
Și ea îl aducea cu un pas mai aproape de soare, în fiecare zi
Căci mergeau împreună pe aceeași cărare, care se lumina cu fiecare pas al lor
Și nici unul nu simțea nevoia să joace un alt rol decât cel pe care
L-au primit prin destin, căci crezi că poți trece peste orice,
Atunci când ce era gol în tine acum e plin
De o apă curată,
Și amândoi simțeau că-și primesc înapoi o viață furată (furată…
[Praetor]:
…furată)
O știi și tu, n-ai văzut-o? Pentru un moment și ți-a rămas în suflet
De-atunci o porți cu tine, oriunde, oricând, și simți că face parte din tine
Și părea uneori prea ciudat, simțea că soarta s-a jucat atât cu el
Iar acum îi oferă totul, de parcă ar fi câștigat potul
Cel mare, întrupat în mișcările ei ușoare ca vântul,
În pașii ei ce parcă n-ating pământul,
În glasul ei ce pare a fi cântul zilei,
În care gândul străzii își bagă simțământul
Și acum îi umple traiul, de parcă ar trăi pe pământ Raiul
Perturbat doar de absența ei, de absența acelei femei,
Pe care ai privit-o, îți dai seama că știe ce vrei
Te prinde teama de cei ce trăiesc printre zei
Și o pierzi uneori când o privești, te trec fiori, te-ntrebi
De greșești, auzi viori când nu reușești,
În ochii ei clar să citești, căci par a avea
Întregul univers închis în ea
La început ai vrut-o, acum ea oare, nu te mai vrea?
[Jivago]:
Și-atunci a vrut s-o strângă-n brațe, crezând că ea o să-l înalțe
Deasupra fricii lui, ca focul lor o să se stingă,
Dar n-a simțit nimic, de parcă, ceața luase forme și el voia să le atingă
Și deschizând ochii a văzut sculptat în beznă, de lumina
Ce trecea prin geam, trupul ei, de la cap la gleznă
Care s-a risipit apoi, ca un vânt subțire
Și crezând că-și pierde mințile și-a spus: „M-am îndrăgostit de-o amintire!”
[Praetor]:
Acum, totul o amintire era,
De fapt eroul nostru din amintiri trăia
Și o căuta neîncetat, debusolat, și luptând cu destinul,
Încercând să-i aline chinul, luptând să găsească un înțeles
Întrebându-se de ce a fost ales tocmai el
Căutând în chip și fel să o găsească
Căci fără ea, el a uitat să trăiască, și a căzut la pământ
Că n-a mai putut.
Și într-o zi, în ochii unui tânăr a văzut, sclipirea ei
S-a revăzut trăind între zei,
Dar a revenit între cei ca noi, s-a lovit privind într-o oglindă
De propria imagine: un om îmbătrânit trăind la o margine
A lumii de care nu se mai simțea legat și
Deodată dezlegat astfel blestemându-l pe cel
Ce i-a răpit viața a văzut în fața sa un alt bătrân
Ce l-a întrebat: „Și tu ai iubit-o pe ea?”
„DA. Știi că am fost blestemați să nu putem uita?”
„Știu. Mă întreb oare sunt viu sau trăiesc iadul
Doar că ai iubit una dintre ele.. acum închide-ți pleoapele grele…”