Veritasaga – Dragoste Pierdută

Veritasaga – Dragoste Pierdută.
În loc de suflet, ce până acum n-am încercat să mă schimb, nu mai am cum, m-am pierdut pe drum și vreau să știu să mai fiu vreodată cum voiam să fiu.
Am pornit la drum, pur precum lumina,
un copil cu scântei în ochi care nu știa ce-nseamnă vina,
căutând iubirea și stima,
și cum nu știam să lovesc, viața m-a lovit prima,
și am aflat că nu-i prea rău să nu fii om, să fii prea om e crimă,
și uite-așa, a picurat un pic de negru în esența mea,
pentru că ceilalți nu dădeau doi bani pe decența mea,
și-atunci mi-am spus „nu mai e loc de nimic sfânt în lume”,
ne pierdem printre ace, fumuri și glume
făcute pe seama celor slabi,
ne naștem sănătoși și încercând să ne vindecăm devenim bolnavi,
vezi tu, viața-i o stradă slab luminată, plină de gropi,
plină de blocuri gata să cadă, ghici peste cine,
plină de focuri, gata să ardă, pe oricine,
cât despre mine, nimic din tot ce mișcă nu mă mai mișcă,
doar ura mă pișcă, din când în când, făcându-mă să strig „ura”
și azi o să m-avant, în rest doar același praf doar în alt vânt,
și nici eu nu mai sunt același și nici nu mai știu cine sunt..
M-am născut în mod accidental,
într-o noapte geroasă, într-un spital,
predestinat a fi un altul care,
un altul care nu trăiește de fapt, ci doar îi pare, și doare.
Am crescut într-o sărăcie lucie,
văzând viața ca cerul ce ar putea fi,
văzându-i pe alții trăind în fiecare zi
fără a se gândi la ceea ce urmează
iar când totul era rău mi-am spus „visează”,
mi-am păstrat imaginația trează,
acum asta mă enervează, doare,
știu, că arăt fericit, dar doar pare
aș vrea să dispară,
în minte-mi apar momentele când simțindu-mă singur pe pământ
am hotărât ca un suflet să-mi vând
crezând că am altul și astfel mi-am frânt universul
și mi-a rămas doar pixul, coala și versul,
m-am compromis destul, pentru plăceri de nimic,
pentru hârtii într-un plic
ce mi-ar aduce un pic de fericire
dar mi-au adus doar alte fire, și amăgire,
și de iubire sunt sătul, ca și de orice amintire,
căci sunt doar gol în interior,
sunt la un pol inferior celui normal,
și ce a rămas în loc de suflet, doar un destin fatal,
și o umbră ce vine și trece, și umblă,
simțind totul rece, cu gândul doar, și totuși mă doare,
acum sunt toate neclare,
oricum, orice fostă problemă minoră acum e mare,
ba e imensă defapt, dar știu că sunt apt
să judec totul obiectiv,
deși gândesc negativ,
pe un fond clar pozitiv, sau invers,
puțin a mers dar sunt deja prea obosit,
știu c-am greșit, dar cu ce preț, și m-am oprit [hahaha]