Scumpă țară și frumoasă,
O, Moldovă, țara mea!
Cine pleacă și te lasă
E pătruns de jale grea,
Căci, plutind în visuri line
Pe-al tău sân ca într-un rai,
Dulce-i viața de la tine
Ca o dulce zi de mai!
Eu te las, țară iubită,
De-al tău cer mă depărtez
Dar cu inima cernită
Plâng amar, amar oftez!
Trist, acum la despărțire
De fiori mă simt cuprins.
Și-orice dragă nălucire
Pentru mine-acum s-au stins!
Cine știe, cine știe
Dacă-mpins de-al soartei vânt,
M-oi întoarce-n veselie
Să sărut al tău pământ!
De-oi vedea încă vrodată
Munții tăi răsunători
Ce cu-o frunte înălțată
Se pierd falnic printre nori;
Și-ai tăi codri de verdeață,
Unde curg, șoptesc ușor
Reci izvoare ce dau viață,
Doine care zic de dor,
Și-al tău cer care zâmbește
Sufletului românesc
Și oricare mă iubește
S-ori pe care eu iubesc!
Iată ceasul de pornire!
Iată ceasul mult amar!
Veselie, fericire,
Eu le las pe-al tău hotar,
Ș-a mea inimă îți zice:
O! Moldovo ce jălesc,
Adio! rămâi ferice,
Ferice să te găsesc!
Sensul versurilor
Piesa exprimă tristețea și regretul despărțirii de patrie, Moldova. Vorbitorul își ia adio cu inima cernită, amintindu-și de frumusețile țării și exprimând speranța unei eventuale reîntoarceri.