Unde te duci, măi Ionică?
Peste râu la ibovnică!
Nu te duce, Ionică,
Apa-i mare, luntrea-i mică
Apa-i mare, luntrea-i mică
Și ți-i îneca, Ionică!
Lasă, Ionică, las’
Până-n luna lui Brumar
Până-n luna lui Brumar
C-atuncea-s nopțile mari,
Este vreme și-a iubi,
Este vreme și-a dormi.
Aș dormi, somnul nu vine,
M-aș iubi și n-am cu cine,
Eu cu cine m-am iubit
Pe uliț-o rătăcit
Altă mândră și-o găsit
Și m-o lăsat cu urât.
Vremea vine, vremea trece
Și n-am cu cine-mi petrece,
La cine gândul mi-am pus
L-o luat dorul și s-o dus
C-o venit Someșul mare
Și l-o dus cu doru-n vale.
O mânat podul și puntea
Și-a trece badea cu luntrea,
Luntrea-i mică, doru-i mare
Și-a trece badea călare,
Și-a trece badea călare
La nevastă ca o floare,
Că dragostea nevestească
Nu-i fecior să n-o dorească,
Nu-i fecior să n-o dorească,
Nici bărbat s-o stăpânească.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul și dorul după o iubire pierdută. Protagonistul își amintește de persoana iubită, dar realizează că timpul a trecut și nu mai are cu cine să-și împartă viața. Natura și trecerea timpului accentuează sentimentul de singurătate și melancolie.