Eu nu mai sunt om, doar umbra și urme,
Cartușe de gheață dure, zăpadă, dune, capăt de lume.
Nu mai am puterea să mă uit în spate, văd doar în față,
Rânduri treptat crapă prin ceață, de-aici nu se scapă.
Am damblaua să strâng puternic mantaua,
Devine parte din mine, eu prizonier ce nu văd zăua.
Și dacă fug crap stâna, lupi, coloana simt, stau hrană,
Cu ai mei aici, măcar speranța-i normală.
Mănânc și beau viscol, mă trezesc sătul din somn,
Nu sunt încă mort, deși depun ăștia atâta efort.
Ei știu și ne lasă pradă unei sorți distruse,
Când poți să mori și singur, de ce să mai consumi cartușe?
Se uită în ochii mei, am uitat să mă tem,
Sub îndemnul unui curaj dement pe care acum îl chem.
E atât de aproape, ating aburi de alcool,
Îl simt fierbe în propria lavă, acest diavol.
Ne urăște atât de tare, nu face diferențe,
Are grijă, fiecare e scuturat precum o pereche de zdrențe.
Doar un ahtiat îmbătat în dansuri cu gloria,
Ce-a câștigat un stilou și acum poate scrie istoria.
E puternic, dar coloana vertebrală de români îl doboară,
Asta nu va putea să doarmă până nu ne omoară.
Știu că m-ai ochit, vrei să mă lovești chitit,
Ai ucis pe-ai mei, i-am ucis pe-ai tăi, acum suntem chit.
Și-a luat-o la fugă spre satul din copilărie,
Pe-un picior de rai ce nu avea cum să îl mai știe.
Trupul rezistă, mintea vrea să plece, tot insistă,
Mă lupt zilnic cu ea în realitatea asta tristă,
De unde reușesc să evadez doar cu gândul,
La ai mei și casa mea, acolo unde mi-e pământul.
O văd pe mama și-mi văd râzând fata,
Mă văd prins în horă din sat cu bunicul și tata.
De-acolo îmi trag putere și speranța c-am să scap,
Pentru că mai presus de moarte am pentru voi drag.
Adorm lângă lemne ce trosnesc în vatră,
Să nu mă uitați, dragii mei, că eu mă întorc acasă.
În balans, înghesuiți cu resturile unității,
Mirosul ce se scurge prin plafon este al libertății.
E o liniște deplină, urlă fericirea în mine,
Mă simt slab, bătrân și obosit, dar mi-e tare bine.
Nu văd nimic, dar nu am nevoie de ochi,
Nu sunt singur, îi am cu mine și pe cei morți,
Ca fiecare dintre noi care a reușit să scape,
Duce acasă zece frați ce zac prin gropile astea uitate.
Și după zile întregi pe care nu le mai număr,
Trenul se oprește iar, iar eu încep să tremur.
Cu fiecare pas prind viață, simt că mă trezesc,
Aici este țara mea și neamul meu cel românesc.
Sensul versurilor
Piesa descrie lupta unui prizonier pentru supraviețuire și dorința de a se întoarce acasă. El găsește putere în amintirile cu familia și în dragostea pentru țară, depășind greutățile și sperând la libertate.